Daca în pictura laica artistul este liber sa redea ce simte în formele pe care le doreste, în pictura bisericeasca, fie ca este vorba de pictura murala, fie ca este vorba de icoane, pictorul trebuie sa se încadreze în anumite limite, toate facând parte dintr-un ansamblu legat strâns de ordinea si desfasurarea ceremoniilor liturgice, de înlantuirea ideilor dogmatice.
Nascuta si perfectionata în crestinatatea ortodoxa rasariteana, pictura bisericilor românesti este de traditie bizantina. Introducându-ne într-o lume a prototipurilor, a celor care prin viata virtuoasa au marturisit pe Dumnezeu Unul în Treime, ca profeti, apostoli, martiri, ierarhi, pustnici, iconografia ortodoxa va reda înfatisarea acestora într-o forma transfigurata, înduhovnicita.
Pictorul reduce imaginea la esential: fruntea este luminoasa, larga si înalta pentru a sugera intensitatea gândirii contemplative, privirea linistita, plina de buna cuviinta si uimire, fata slabita de post si nevointa. Figura blânda ori severa nu se crispeaza si nu râde niciodata, pictura nu e numai frumusete picturala, ci traire, nevointa, credinta profunda si dorinta de mântuire. Notele realiste dispar sub dorinta de a spiritualiza compozitia. Deosebindu-se de pictura realista în care sfintii sunt pictati cât mai aproape de perfectiunea umana, sfintii în pictura bizantina au chipuri ce exprima bucurie divina, sfintenie si dorinta nestramutata de mântuire.
Lumina