Legenda spune ca într-o iarna grea, pe drumul dintre târlele Huieni si Scortaru treceau multe sanii cu nuntasii care trebuiau sa ajunga la casa mirelui. Zapada acoperise drumurile si totul parea pustiu. Nuntasilor le era greu sa se orienteze deoarece totul devenise o întindere imensa de alb. Chiar si asa, oamenii se distrau, preferând sa nu se gândeasca la ce e mai rau. Doar era nunta, nu înmormântare! Barbatii se cherchelisera si cântau ca si cum ar fi facut în ciuda viscolului care urla cu furie. Dar, viorile lautarilor si chiuitul femeilor nu reuseau sa acopere zgomotul înfiorator al crivatului care parca zguduia pamântul. În acest infern, în galopul dezlantuit al cailor speriati de harmalaia din jur, la un hop, mireasa a fost aruncata din sanie chiar lânga o movila.
Nuntasii, galagiosi si înfofoliti în cojoace, n-au observat lipsa miresei, astfel ca si-au continuat drumul. Fata a strigat, dar nimeni nu a auzit-o. A început sa plânga la gândul ca va cadea în coltii înfometati ai lupilor.
Legenda mai spune ca în apropierea movilei se afla o stâna ai carei câini au simtit prezenta straina. Latratul lor a atras atentia ciobanilor si, nu mica le-a fost mirarea când au gasit mireasa, o frumusete de fata! Fiul ciobanului, un tânar chipes, s-a îndragostit pe loc de ea. Fata a uitat repede de cel cu care urma sa se casatoreasca. Tânarul ciobanas avea ochii atât de plini de dragoste, încât i-a furat inima. Ei s-au casatorit si au construit prima casa de pe aceste locuri. Au numit-o „Movila Miresii”, în amintirea întâmplarii care i-a unit.