“E liniste aici. Zona noastra se aseamana cu Taborul. De aceea avem acest hram. De sus, de la noi, se vad Petrestii de Sus, Petrestii de Mijloc si Petrestii de Jos, satele Borzesti, Moldovenesti, apoi Turda si Câmpia Turzii”, îmi spune parintele în putine cuvinte, lasându-ma sa-i descifrez, dupa puterile mele, nerostitele vorbe de dincolo de tacere.
Si-n timp ce ascult aceasta marturisire, gândindu-ma, nu stiu de ce, la drumul ca un sarpe ce se rupe de satul Petrestii de Sus, pe care urcasem aici, aerul ramas înmiresmat de tamâia arsa la Liturghie începe “sa arda” stralucitor, deodata cu chipul Maicii Domnului si cu altarul paraclisului, aprins de o lumina nepamânteana parca, tâsnita de afara printr-o fereastra. Si nici nu stiu, si nici nu vreau sa stiu de este lumina Soarelui sau lumina Lui. A Celui care “în munte, Te-ai schimbat la fata, Hristoase Dumnezeule, si pe cât au cuprins ucenicii Tai slava Ta, au înteles ca, daca Te vor vedea rastignit, sa cunoasca Patima cea de bunavoie si lumii sa propovaduiasca, ca Tu esti cu adevarat raza Tatalui”.
lumina