„Aproape toate hanurile aveau la mijloc o curte mare imprejmuita de jur imprejur de ziduri inalte si groase ce serveau pentru aparare. Aveau numai o singura intrare si iesire, care in timpul noptii era inchisa printr-o mare usa de stejar, ferecata, ca sa opuna cat mai multa rezistenta in caz de primejdie, (…) in stare a infrunta pana si loviturile ghiulelelor de tun”. Negustorii, boierii si chiar domnitorul ascundeau in pivnitele acestora marfurile si lucrurile lor cele mai bune, documente si bani.
Mircea Eliade, in celebra sa povestire “Pe Strada Mantuleasa”, scria ca pivnitele si subteranele Bucurestiului erau portaluri catre universuri paralele. Cel mai sigur, erau cai de scapare din lumea „prezenta”, in caz de asediu, incendii si alte primejdii.