La fel ca Arsenie Boca, parintele Nil Dorobantu este unul dintre calugarii pe care Securitatea i-a prigonit înainte de ’89.
Putina lume a auzit de ieroschimonahul Nil Dorobantu, calugarul „nebun pentru Hristos“ care în anii ’50, ai cumplitei prigoane comuniste, a avut curajul ca nimeni altul sa-i înfrunte pe mai-marii vremii, „ighemonii“ atei, asa cum îi numea el.
Datorita râvnei unui grup de crestini îndrumati de parintele Ionel Dumitru Adam au iesit la lumina în ultima perioada noi marturii despre opera si faptele cu adevarat exceptionale ale acestui cu adevarat slujitor al lui Dumnezeu.
Nicolae Dorobantu s-a nascut în anul 1920 în comuna Crainici, judetul Mehedinti, urmeaza cariera militara, traditie de familie, pe care o abandoneaza repede, denuntând inutilitatea si absurdul razboiului. Revelat divin, dupa propriile spuse, tânarul se îndreapta, în anul 1943, catre Facultatea de Teologie Ortodoxa, de unde va începe urcusul mistic si golgota pentru Hristos.
Se face remarcat printr-o inteligenta sclipitoare, dar si printr-un entuziasm duhovnicesc si printr-o asprime a traiului care aveau sa-i aduca de multe ori faima unui ciudat. Are parte de întâlniri providentiale, cu dascali vestiti ai Ortodoxiei, Ioan G. Coman, Ioan G. Savin, Teodor M. Popescu, Gala Galaction, Dumitru Staniloae îi este îndrumatorul lucrarii de doctorat, Benedict Ghius duhovnic, iar Daniil Sandu Tudor nas întru schivnicie.
De asemenea, Nil Dorobantu consemneaza în autobiografia sa o serie de experiente extatice în urma carora spune cu smerenie ca L-a vazut si L-a auzit pe Dumnezeu. Cu acest crez nezdruncinat, începe sa predice „apocaliptic si înlacrimat“ despre Hristos într-o tara aflata sub jugul bolsevic.
Îmbracat saracacios, încins cu o sfoara si cu picioarele descult, pribegind dintr-un loc în altul, hranindu-se doar cu Sfintele Taine, slujind în catacombe sau în salbaticie, sub cerul liber, carând „biserica în spinare ca mânzul asinii pe Hristos“, pustnicul Nil Dorobantu devine dusman de moarte al Securitatii. Era foarte periculos pentru noul regim, si din cauza ca nu putea fi controlat nici de „sefii“ din Biserica Ortodoxa, care pâna la urma aveau sa-l izgoneasca din rândul clerului.
În cuvintele sale înflacarate, Nil Dorobantu le vorbea oamenilor simpli însetati de Hristos de pericolul ateismului, de slugile Satanei care scot icoanele din scoli, armata si spitale, de desfrânatii care sunt si cu lumea si cu Hristos. Aici trebuie cautata cheia lucrarii ieroschimonahului Nil Dorobantu, dincolo de relatarile fabuloase despre darurile sale ca teofaniile, rapirile, extazul, dedublarea sau levitatia. În vreme ce reprezentantii oficiali ai Bisericii Ortodoxe aveau o atitudine destul de indulgenta fata de noua putere, Nil Dorobantu si altii asemenea lui se jertfeau în temnite, propovaduind Cuvântul Domnului fara teama de moarte.
Ieroschimonahul Nil Dorobantu a fost urmarit, batut, tradat, schingiuit, umilit, întemnitat si condamnat, scuipat, alungat, hulit pentru ca a ales aceasta cruce, pentru ca nu a vrut sa fie unul de-al lor, pentru ca le striga în fata comunistilor: „Hristos a înviat! Pocaiti-va ca s-a apropiat Împaratia Cerurilor!“, pentru ca, la fel ca toti martirii crestini, nu a conceput sub niciun chip compromisul cu puterea lumeasca. Îi sfida cu tarie si asta îi scotea din minti. Îi lua peste picior si asta îi tulbura peste masura. adevarul
Nascut in anul 1920 in satul Crainici, judetul Mehedinti, dintr-o veche familie de mosneni olteni, care avea sa dea Romaniei si alte personaje semnificative, tanarul Nicolae Dorobantu va beneficia de o educatie aleasa.
Va face primele trei clase in satul natal, apoi clasa a patra in Bucuresti, la scoala primara a sectorului Ateneul Popular, avandu-l coleg pe Regele Mihai, Colegiul Sfantul Sava si Liceul Militar Alexandru Sturza din Craiova.
Va absolvi scoala militara iesind ofiter activ cu gradul de sublocotenent, impartasind cariera militara, la fel ca unchiul sau, generalul Gheorge Dorobantu.
Renunta la cariera militara dedicandu-se studiului, absolvind spre sfarsitul razboiului teologia, filozofia si literele si dreptul, toate cu „magna cum laudae”.
Inainte de-a porni definitiv pe calea monahala se inscrie si la doctorat, cu tema „Teoria Logosului intrupat in viata duhovniceasca” la Parintele Staniloaie.
Cunostea nu mai putin de 12 limbi straine.
Considerat un geniu, in 1945 va face un pas care ii va marca definitiv destinul.
Dupa ce indura prigoana comunista, va fi incarcerat si torturat in 1956 pentru cateva luni si apoi parasit inclusiv de Biserica Ortodoxa, care-l cateriseste in noiembrie acelasi an.
Se va ascunde in satul natal, unde va trai in spiritul care l-a caracterizat toata viata pana in 1966, cand situatia politica se va destinde.
Verii sai Iulian Dracea (rector al Institutului Agronomic Timisoara) si Valerian Popescu (rectorul Institutului Stomatologic din Bucuresti) au incercat sa-l convinga sa-si completeze studiile pentru a preda in invatamantul superior.
Refuza, continuandu-si calea misionara.
Va fi din nou hartuit, anchetat, pana in 1977, cand va muri in conditii stranii, la putin timp dupa marele cutremur.
Pana la sfarsitul vietii avea sa fie supravegheat chiar de preotul satului, care l-a turnat Securitatii, la fel ca si alti purtatori de haine sfinte.
„In toata perioada de privatiuni am citit mult, mi-am facut canon, pravila manastireasca eremita, anahoretica, conform cinului monahal pe care-l port, anavalului si micului si marelui chip ingeresc, in care sunt dator sa-l slujesc direct Dumnezeului Celui Viu, in Sfanta Treime slavit. Caci marturisesc profesiunea de credinta ortodoxa si o plinesc conform Sfintei Scripturi si a Sfintilor Parinti ai Biserici Ortodoxe Ecumenice. Doresc sa fiu ucis si martirizat, pentru credinta si nadejdea vietii celei vesnice”.
Declaratie luata la ancheta din 2 aprilie 1970, la sediul Securitatii Tr. Severin. sursa
Nicio fiinta pe lânga care trecea nu ramânea fara mângâiere, fara o vorba buna, fara ajutor… Ajunsese de pomina, caci umbla numai într-o dulama aspra, legata cu sfoara, dar îsi dadea si ultima bucata de pâine de la gura unuia mai necajit decât el. Pentru copii avea o slabiciune aparte, iar când venea în sat facea cumva, desi era sarac, sa aiba în buzunare bomboane si ceva parale, pe care le împartea pruncilor care-i ieseau în drum. Si daca vedea pe cineva ca munceste singur la câmp, i se alatura imediat, pentru ca omul acela sa prinda curaj si sa sfârseasca munca mai repede”, povesteste Veronica Boghici. Dar cea mai vie amintire e legata de nunta ei, la care a “participat” si parintele. A venit în sat pe ascuns, ca era cautat de Securitate, si a urmarit toata nunta din podul unui vecin. Nimeni nu a stiut ca era de fata. “Dar sa stiti ca eu i-am simtit binecuvântarea. Nu pot sa va descriu cum anume, dar l-am simtit pe Dumnezeu în tinda casei, ca sa zic asa. Mai târziu, am aflat ca parintele a venit special ca sa ma vada mireasa si sa se roage pentru mine”.
Tanti Vica (asa i se zice în sat) ma conduce pe ulitele înghetate. Într-o gradina cu arbori batrâni si gard din tambre, sta sa cada casa în care s-a nascut si în care a murit parintele Nil.
Femeia îsi reia povestea: “Uite, pe-acolo trecea, mai în fundul gradinii, printre pomii încarcati de roade, îmbracat numai într-o rasa simpla, din pânza tare, purtata direct pe piele si încinsa cu o sfoara. Si pasea usor, ne-simtit, prin iarba, cu picioarele goale, de parca zbura. Urca cele câteva trepte de piatra ale casei, pâna în foisorul de lemn, si uneori ramânea cu ochii în zare, parca asteptând pe cineva. Atunci nici nu te auzea daca-i vorbeai.” Întreb de chipul parintelui. “Avea barba rara si ochii mari, cu cautatura adânca. Te sfredelea câteodata cu ei. Parul îi cadea lung pe spate, si mâna dreapta i se strângea, la rastimpuri, pe crucea mare de lemn, atârnata la gât”.
Intram în casa. În stânga, în camera cea mai spatioasa, cu tavanul sustinut de grinzi de lemn, stateau mama sa, Ana, si sora parintelui Nil, Poliana. El locuia în odaia din dreapta, atât de mica, încât era loc numai de un pat, o masa si o soba. “Nici nu-i trebuia mai mult”, zice Vica. “Viata lui nu era pe pamânt”. În spate, mai exista o încapere pe care parintele o transformase în paraclis. “Slujea acolo Sfânta Liturghie în fiecare zi. Vreme de zece ani. Dar nimeni nu stia, în afara de noi, cei din familia lui. Iar între cei care erau îngaduiti la slujbele din casa parinteasca, nu mai traieste niciunul.” Daca ar putea, tanti Vica ar repara casa, sa ramâna marturie si, poate, loc de pelerinaj, dar are si ea o vârsta înaintata si trebuie sa îngrijeasca si de parintii care înca traiesc.
Parintele bacauan Ionel Adam se numara printre cei care cred ca Nil Dorobantu a fost un sfânt. A fost pe urmele lui, a adunat marturii de la cei care l-au cunoscut, i-a cercetat dosarul de la Securitate, a înfiintat o asociatie culturala care îi poarta numele. Ce l-a determinat sa se dedice atât de mult memoriei acestui calugar? “Un sentiment pe care l-am avut în noiembrie 2014, când i-am facut prima data un parastas la mormântul din Crainici. Atunci am simtit ca parintele Nil vrea sa iasa de sub obroc. Si, într-adevar, dupa aceea, au început sa mi se deschida toate usile, sa aflu faptele lui minunate, de la cei pe care i-a spovedit, împartasit si calauzit în credinta, sa ajunga la mine obiecte care i-au apartinut – de la crucea de piept si vesminte, pâna la Biblia pe care o avea mereu asupra sa si mai multe fotografii.” Parintele Ionel Adam e constient ca Nil Dorobantu este controversat. Dar crede ca asa sunt mai toate marile personalitati duhovnicesti. “Si parintele Ioan Iovan, de la Vladimiresti, si parintele Arsenie Boca, pe care ava Nil i-a cunoscut si i-a pretuit, au fost contestati de unii si iubiti de altii. Si astazi sunt la fel. De ce în cazul parintelui Nil ar fi altfel? Îndraznelile sale de limbaj, radicalismul sau ascetico-mistic, pledoaria sa patetica în favoarea experientei spirituale personale au deranjat si incomodeaza pâna astazi”. formula as