Pericolul cel mai mare, adus de grijile neîntrerupte, este uitarea de Dumnezeu si neglijarea vietii duhovnicesti. Socotesc ca avem experienta necesara. Ar fi foarte înspaimântator sa ajungem pâna la racirea cu desavârsire a zelului dumnezeiesc, asa cum ne temem. Acesta, în tot cazul, nu este provocat de grijile lumesti, ci de trândaveala noastra. Noi ne lasam pe noi însine „sa ne înnoroim”, si cu gândurile, si cu sentimentele, si cu vointa, si cu grijile lumesti.
Cât timp lucram, sa ne rugam cu mintea. Si, ori de câte ori ne dam seama ca rugaciunea s-a întrerupt, sa reîncepem lupta noastra în minte, fara întârziere. Sa studiem si carti care vorbesc despre rugaciune. Astfel, usor, dorul nostru se va înteti si va urma calea catre Dumnezeu. Aceasta sa fie grija principala a vietii noastre. Sa-l imploram pe Domnul sa nu ne lipseasca de mângâierile rugaciunii! Dintre faptele omenesti, niciuna nu se savârseste fara osteneala. Lucrarile dumnezeiesti cer si acestea osteneala multa, dar fara oprire. doxologia