În Tara Româneasca exista, la mijlocul secolului XIX, o biserica la sase sute de locuitori si aproape oricine putea deveni preot, scria James Noyes. „Tipul autentic al personajului preot poate fi vazut doar în satele Tarii Românesti, de a caror mizerie nimeni nu-si poate face o idee fara sa le viziteze. Traind pe un petec de pamânt dat de boierul care stapâneste satul, si deosebindu-se de cel mai sarac taran doar prin lunga sa barba, potcap si cizme, munceste si merge la piata la fel ca enoriasul ignorant ale carui pacate trecute, prezente si viitoare, este împuternicit sa le ierte. De piastrii proveniti de la împartasanie si de vinderea aghiazmei familia sa beneficiaza prea putin, pentru ca marea majoritate trebuiesc dati episcopului, ca un dar anual pentru privilegiul de a-si pastra pozitia. Nu mai este, atunci, de mirare ca el absolva de pacate pentru câteva parale, dar iarta din tot sufletul persoana care împarte cu el o oaie furata sau un sac de porumb”, descria americanul preotii din satele Tarii Românesti, ale secolului XIXI.
L-au uimit si traiul calugaritelor. „Cele din manastirile ortodoxe nu duc sub nici o forma o viata retrasa. Ele fac vizite, merg în calatorii si, în fine, fac aproape ce vor: doar orele de rugaciune trebuiesc oficial respectate, iar în zilele de post nu pot vorbi cu barbatii. Deoarece românii sunt poporul cel mai desfrânat din lume, multe Magdalene gasesc, fara îndoiala, calea în aceste institutii”, scria americanul.