Existau însa voci (Nouriel Roubini, economistul care a prezis criza, sau Joseph Stigliz, laureat al Premiului Nobel pentru Economie) care propovaduiau caderea Europei prin masurile de austeritate si avertizau ca ajutoarele de urgenta acordate Greciei nu sunt suficiente si amâna doar inevitabilul. „Nimeni nu va îndrazni sa foloseasca acel cuvânt care începe cu «D» (default, intrare în incapacitate de plata – n.r.), dar vom vorbi despre restructurarea datoriilor unor tari”, spunea atunci Nariman Behravesh, economist-sef al IHS Global Insight.
Câteva luni mai târziu, Portugalia devenea al treilea stat din zona euro ce era salvat de UE si de FMI de la colaps, iar Grecia cerea un nou împrumut de urgenta.
Similar, în discutiile despre noua realitate s-au „ratacit” si câteva avertismente privind sectorul bancar – poate nu este asa de sigur pe cât credem în fata unei noi crize, se vorbea pe la colturi. Discutiile au fost anihilate rapid. Dupa doi ani în care bancherii s-au ferit sa vina la Davos pentru a scapa de acuzele cum ca ar fi jucat un rol în izbucnirea crizei, 2011 a marcat revenirea lor triumfatoare. Se vorbea despre revenirea la activitatile normale, întrerupte de criza. 2012 s-a dovedit însa a fi unul dintre cei mai grei ani pentru bancile europene, care au înregistrat caderi pe burse similare celor din perioada 2007-2008.