Sfintii Parinti ne-au lasat mostenire, spre mântuire, si criteriul dupa care putem discerne între gândurile care ne vin de la Dumnezeu si gândurile care provin de la diavol. În Capetele sale ascetice, Sfântul Isaac Sirul scrie ca orice gând bun vine de la Dumnezeu. În schimbul de scrisori purtat între Sfintii Varsanufie si Ioan, la un moment dat, primul îi scrie celui din urma: „Când gândul te îndeamna sa faci ceva dupa voia lui Dumnezeu si sa ai bucurie în a face aceea, afla ca e al lui Dumnezeu. Gândurile de la draci sunt tulburate si pline de întristare si atrag pe ascuns si în chip subtire la cele dinapoi. Ele se îmbraca în piei de oaie, adica iau înfatisarea unor gânduri ale dreptatii, dar pe dinauntru sunt lupi rapitori“. Sfântul Ioan Casian identifica nu mai putin de opt gânduri ale rautatii, care genereaza patimile: „cel al lacomiei pântecelui, al curviei, al iubirii de argint, al mâniei, al întristarii, al trândaviei, al slavei desarte si al mândriei“.
Psihologii, în special psihoterapeutii, au descoperit în paradigma care le este specifica importanta pe care o au gândurile atât în proliferarea tulburarilor psihice, cât si în vindecarea lor, în reechilibrarea sistemului psihic uman. Printre psihoterapiile actuale, un loc important îl ocupa psihoterapia cognitiv-comportamentala. Teza ei principala este ca între evenimentele pe care le traim si emotiile pe care le simtim se interpun propriile noastre idei despre acele evenimente. De aceea, psihoterapia cognitiva uzeaza de o serie de metode prin care pacientul este învatat sa îsi constientizeze gândurile si sa înlocuiasca gândurile negative cu gânduri pozitive. Pe scurt, adeptii psihoterapiei cognitiv-comportamentale sustin ca „tulburarile de dispozitie sunt provocate de un limbaj interior nerealist si descurajant. Exista stereotipuri de distorsiuni ale rationamentului. Învatând sa le recunoastem, vom reusi sa ne asezam ideile la locul lor si sa regasim echilibrul just al emotiilor noastre“ (Philippe Brinster). În consecinta, terapeutul îl învata pe pacient cum sa porneasca la o adevarata „vânatoare de distorsiuni“. Deformarea reprezentarii mentale a realitatii se cristalizeaza în câteva tipuri usor de recunoscut: radicalizarea – când vedem lucrurile în alb sau în negru; suprageneralizarea – când generalizam o situatie particulara (limbajul nostru ne tradeaza, de obicei, prin folosirea cuvintelor ultimative „niciodata“ sau „totdeauna“), deformarea selectiva – când retinem doar aspectele negative dintr-o întâmplare, ignorând sau minimalizând partile ei pozitive; autodeprecierea; inferenta – când pretindem ca anticipam gândurile altora, viitorul sau ne lansam în aprecieri pripite; emotivitatea – când ne proiectam starile sufletesti asupra realitatii; prezenta lui „ar trebui“ – când îi cerem realitatii sa respecte niste cadre fixe, niste norme bine definite; etichetarea – când etichetam o persoana plecând de la comportamentul ei; personalizarea – când atribuim unei singure persoane întreaga responsabilitate pentru o problema. lumina