Pe multe din potecile astea, oamenii se feresc sa umble. Sau o fac cu teama, cu rugaciune, smeriti. Pentru ca în locurile astea nu umbla nestingherite doar animalele salbatice, ci si duhuri, miracole, povesti. Fata nevazuta a muntelui. Muntele magic, Buila-Vânturarita. Iar povestile se spun în soapta, noaptea târziu, nepotilor. Iar cei care mai asculta povestile batrânilor nu pot, nu au cum sa uite. Se fac mari si pleaca la oras, învata sa recunoasca realitatea care explica si ascunde nevazutul, dar undeva, într-un loc tainic, povestile de demult continua sa se spuna si se cer spuse mai departe. În Costesti, la poalele Muntelui Buila, l-am aflat pe Dumitru Bondoc.
Un om mare, care si-a sacrificat timp, bani si energie, pentru a gasi povestile locului, pentru a nu le lasa prada unor vremuri care au început sa uite. Un om care stie tainele potecilor, ale fântânilor, un om care nu a uitat rosturile de demult. A strâns istorii, fapte, amintiri despre muntele asta si satele rasfirate la poalele lui si le-a adunat pe toate în carti, mai multe carti. Poate ca si dintr-un soi de datorie, o lupta surda împotriva uitarii, dar poate mai ales pentru ca a avut bunici care i-au spus povesti. Fara ele n-ar fi fost ceea ce este. Fara ele, locurile ar fi ramas doar ceea ce se vede, sate vâlcene la poalele unui munte, oameni lucrând la o cariera de piatra neproductiva, o viata orizontala mucegaita de igrasia adusa de comunism. Asa a aflat Dumitru Bondoc ca totul este iluminat. Asa a aflat ca locul acesta a fost stapânit în vremuri stravechi de uriasi. Uriasii acestia numiti “jidovi”, care si-au lasat urmele în pamântul de sub munte. Oase uriase si pietre perfect
Muntele magic – Buila-Vânturarita
slefuite, de marimi uluitoare, lucruri greu de explicat chiar si de logica oamenilor de acum. Oasele ar putea fi ale unor dinozauri, pietrele, ramasite ale unor civilizatii apuse sau, pur si simplu, jocul nebun al naturii. Doar ca batrânii de aici, ca si batrânii altor locuri, refuza sa creada asa ceva. Ei vorbesc despre jidovi, iar jidovii erau uriasi: “Cei mai piperniciti dintre ei aveau capul cât hârdaul, ochii mari cât dovleacul, mâinile cât putinicile, iar dintii ca fiarele plugului. Erau asa de mari si de puternici, ca puneau un picior pe un deal al vaii, iar un picior pe celalalt, se apucau cu mâinile de baierele cerului si când le hâtânau, se cutremura pamântul”. Asta îi povestea bunica Elisaveta nepotului Dumitru, iar din povestile astea, el, copilul, si-a croit un teritoriu fabulos, pe care nu mai avea sa-l uite. Elisaveta locuia chiar în Valea Jidovii si era de ajuns sa-si întinda mâinile ca sa-i arate pasii uriasilor, pentru ca lucrurile sa nu mai fie ceea ce erau, sa devina uriase, fabuloase, de necuprins. Doua sute de metri de vale pentru un singur pas! Asa a aflat Dumitru Bondoc cum, în spatele a tot ce se vede, se ascunde si altceva, mai tainic, mai puternic, mai viu. O alta realitate, despre care stiutorii vorbesc în soapta, ca sa n-o tulbure, ca s-o lase mai departe acolo, în poveste, în stiutul acela nestiut.
Privesti muntele acesta straniu, neumblat, pe care urci încet într-o zi torida, cu o ploaie care asteapta sa vina. Te opresti si asculti linistea uriasa care te împresoara, închizi ochii si vezi. Toate astea sunt posibile, tot nevazutul e înca lânga tine, în respiratia asta a pamântului si a stâncilor care fosnesc. Ar putea fi uriasii care se odihnesc, ar putea fi ploaia adusa de un sfânt. Ar putea fi muntele acesta vrajit, pe care trebuie sa-l urci mai departe. formula as