Respiratia uriasilor

Pe multe din potecile astea, oamenii se feresc sa umble. Sau o fac cu teama, cu rugaciune, smeriti. Pen­tru ca în locurile astea nu umbla nestinghe­rite doar ani­malele salbatice, ci si duhuri, miracole, povesti. Fa­ta nevazuta a mun­telui. Muntele magic, Buila-Vân­turarita. Iar povestile se spun în soapta, noaptea târ­ziu, nepotilor. Iar cei care mai asculta po­vestile batrânilor nu pot, nu au cum sa uite. Se fac mari si pleaca la oras, învata sa recunoasca reali­ta­tea care explica si as­cunde nevazutul, dar undeva, într-un loc tai­­nic, povestile de de­mult continua sa se spu­na si se cer spuse mai de­parte. În Cos­testi, la poalele Mun­telui Buila, l-am aflat pe Dumitru Bon­doc.

Un om mare, care si-a sacrificat timp, bani si energie, pentru a gasi povestile locului, pen­tru a nu le lasa prada unor vremuri care au început sa uite. Un om care stie tainele potecilor, ale fântâ­ni­lor, un om care nu a uitat rosturile de demult. A strâns is­to­rii, fapte, amintiri despre muntele asta si satele ras­firate la poalele lui si le-a adunat pe toate în carti, mai multe carti. Poa­te ca si dintr-un soi de da­torie, o lupta surda împotriva uitarii, dar poate mai ales pen­tru ca a avut bunici care i-au spus po­vesti. Fara ele n-ar fi fost ceea ce este. Fa­ra ele, locurile ar fi ramas doar ceea ce se vede, sate vâlcene la poalele unui mun­te, oameni lucrând la o cariera de piatra neproductiva, o viata orizontala mucegaita de igrasia adusa de comunism. Asa a aflat Dumitru Bon­doc ca totul este iluminat. Asa a aflat ca locul acesta a fost stapânit în vremuri stra­vechi de uriasi. Uriasii acestia numiti “jidovi”, care si-au lasat urmele în pamântul de sub munte. Oase uriase si pietre perfect
Muntele magic – Buila-Vânturarita

slefuite, de marimi uluitoare, lucruri greu de explicat chiar si de logica oa­menilor de acum. Oasele ar putea fi ale unor dino­zauri, pietrele, ramasite ale unor civilizatii apuse sau, pur si simplu, jocul nebun al naturii. Doar ca batrânii de aici, ca si batrânii altor locuri, refuza sa creada asa ceva. Ei vorbesc des­pre jidovi, iar jidovii erau uriasi: “Cei mai piperniciti dintre ei aveau capul cât hârdaul, ochii mari cât dovleacul, mâinile cât putinicile, iar dintii ca fiarele plugului. Erau asa de mari si de puternici, ca puneau un picior pe un deal al vaii, iar un picior pe celalalt, se apucau cu mâinile de baierele cerului si când le hâtânau, se cutremura pamântul”. Asta îi povestea bunica Elisaveta nepotului Dumitru, iar din povestile astea, el, copilul, si-a croit un teritoriu fabulos, pe care nu mai avea sa-l uite. Elisaveta locuia chiar în Valea Jidovii si era de ajuns sa-si întinda mâinile ca sa-i arate pasii uriasilor, pentru ca lucrurile sa nu mai fie ceea ce erau, sa devina uriase, fabuloase, de necuprins. Doua sute de metri de vale pentru un sin­gur pas! Asa a aflat Dumitru Bondoc cum, în spa­tele a tot ce se vede, se as­cunde si altceva, mai tainic, mai puternic, mai viu. O alta realitate, despre care stiu­torii vorbesc în soapta, ca sa n-o tulbure, ca s-o lase mai departe acolo, în poveste, în stiutul acela nestiut.

Privesti muntele acesta straniu, neumblat, pe care urci încet într-o zi torida, cu o ploaie care asteapta sa vina. Te opresti si asculti linistea uriasa care te împre­soara, închizi ochii si vezi. Toate astea sunt posibile, tot nevazutul e înca lânga tine, în respiratia asta a pa­mântului si a stâncilor care fosnesc. Ar putea fi uria­sii care se odihnesc, ar putea fi ploaia adusa de un sfânt. Ar putea fi mun­­tele acesta vrajit, pe care trebuie sa-l urci mai departe. formula as

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.