“Majoritatea oamenilor din satele noastre erau ciobani. Stateau mai mult sus, în munte, la stâna, decât acasa. Se credea despre ei ca au puteri supranaturale, fiindca stateau mai aproape de cer decât de pamânt. Ca vorbesc cu copacii si pietrele, ca au legaturi cu lumea de dincolo si ca pot alunga furtuna si fulgerele, rostind descântece stiute numai de ei. Stiau si multe leacuri stravechi, bune deopotriva pentru oameni si animale, pe care le vindecau singuri, de orice boli”.
Cu o saptamâna înainte de Ajunul Craciunului, de exemplu, dobarul satului iesea pe ulita mare, batea toba si striga de se auzea pâna-n cer: «Nu uitati! Se naste Hristos! Lasati-l sa va intre în ograda!», si oamenii ieseau în usile caselor, cu lumânari aprinse în mâini. În satele cele mai izolate, copiii mergeau din casa în casa si colindau. Si apoi, în noaptea Nasterii Domnului, mergeam cu totii la cimitir, sa nu ne lasam mortii singuri. Asta se întâmpla unde existau cimitire, pentru ca în satele de pe crestele muntilor, unde nu erau nici biserici, nici preoti, vlahii îsi îngropau mortii în curtea casei, cât mai aproape de temelia ei”.
Si mai aveau vlahii un obicei de Craciun, a carui semnificatie s-a pierdut. În prima seara dupa încheierea postului, gateau o supa simbolica, în care puneau toate bucatele aflate prin casa, binecuvântate înainte printr-o rugaciune pe care o spunea capul familiei. Era o supa de multumire pentru darurile lui Dumnezeu.
“La începutul cinei, se spunea «Tatal nostru», apoi toata familia mânca acea supa, care se punea în mijlocul mesei, într-un blid de pamânt. A doua zi, de Craciun, se mânca traditional, inclusiv bucate din carne, desi carnea era rara la vlahi. Se punea pe masa numai la marile sarbatori si la nunti. În restul timpului, de baza erau malaiul, cartofii si lintea, lucruri atât de simple, dar din care bunica stia sa faca minuni”. formula as