„Omul are nevoie de Dumnezeu asa cum are nevoie de oxigen.”- Dr. Alexis Carrel
Noua, apusenilor, ratiunea ni se pare a fi mult superioara intuitiei. Preferinta noastra se îndreapta mai mult catre inteligenta decât catre sentiment. Stiinta înfloreste, în timp ce religia stagneaza. Îl urmam pe Descartes si-l parasim pe Pascal.
În acest sens, cautam îndeosebi sa ne dezvoltam inteligenta. Cât despre activitatile spirituale, morale, etice, acestea sunt neglijate aproape complet. Slabirea acestor activitati fundamentale face din omul modern o fiinta oarba din punct de vedere spiritual. Aceasta infirmitate nu-i permite sa fie un bun element constitutiv al societatii. Putem atribui prabusirea civilizatiei noastre slabei calitati a individului. De fapt, domeniul spiritual se arata tot atât de necesar reusitei vietii ca si cel intelectual si cel material.
Este deci necesar sa ne stimulam activitatile intelectuale, care confera puterea personalitatii noastre. Cel mai ignorat dintre ele este simtul spiritual. Simtul religios se exprima mai cu seama prin rugaciune. Rugaciunea este în mod evident un fenomen spiritual. Ori, lumea spirituala nu poate fi investigata prin mijloace stiintifice. Cum sa dobândim deci o întelegere reala a rugaciunii? Stiinta cuprinde, din fericire, totalitatea lumii materiale. Aceasta poate, prin intermediul psihologiei, sa fie extinsa pâna la manifestarile spirituale. Vom învata deci în ce consta fenomenul rugaciunii, tehnica practicarii acesteia si efectele ei, prin observarea sistematica a omului care se roaga.
Definitia rugaciunii
În esenta, rugaciunea pare sa fie o tensiune a spiritului catre substratul imaterial al lumii. În general, ea consta într-o plângere, într-un strigat de neliniste, într-o cerere de ajutor. Uneori ea devine o contemplare senina a principiului imanent si transcendent al tuturor lucrurilor. O putem defini, de asemenea, ca fiind o înaltare a sufletului catre Dumnezeu, asemenea unui act de dragoste si de adorare catre cel care este izvorul minunii numita viata. Rugaciunea reprezinta, de fapt, efortul omului de a intra în comuniune cu o fiinta nevazuta, creatoare a tot ce exista – întelepciune suprema, forta si frumusete, Tata si Mântuitor al fiecaruia dintre noi. Departe de a fi o simpla recitare de formule, adevarata rugaciune este o stare mistica în care constiinta se absoarbe în Dumnezeu. Aceasta stare nu este de natura intelectuala. Oamenii simpli îl simt pe Dumnezeu în mod tot atât de natural cum simt caldura soarelui sau parfumul unei flori. Dar Dumnezeu, care este atât de accesibil celui care stie sa iubeasca, ramâne ascuns celui care nu reuseste sa-L înteleaga. Gândirea si cuvântul nu sunt suficiente atunci când e vorba de a-L descrie. Iata motivul pentru care rugaciunea îsi gaseste cea mai înalta expresie într-un avânt al dragostei prin labirintul inteligentei.
Tehnica rugaciunii. Cum sa ne rugam
Cum trebuie sa ne rugam? Tehnica rugaciunii am învatat-o de la misticii crestini, începând cu Sfântul Pavel pâna la Sfântul Benedict, precum si de la multimea apostolilor necunoscuti, care de douazeci de veacuri au initiat popoarele Apusului în tainele trairii vietii religioase. Dumnezeul lui Platon era inaccesibil în maretia lui. Cel al lui Epictet se confunda cu sufletul lucrurilor. Iehova era un despot oriental care inspira teroarea si nicidecum dragostea. Dimpotriva, crestinismul L-a apropiat pe Dumnezeu omului; I-a dat o înfatisare. A facut din El tatal nostru, fratele nostru, Mântuitorul nostru. Pentru a ajunge la Dumnezeu nu mai sunt necesare ceremoniale si sacrificii sângeroase. Tehnica rugaciunii s-a simplificat.
Pentru a ne ruga trebuie doar sa facem efortul de a tinde catre Dumnezeu. Acest efort trebuie sa fie afectiv, nu intelectual. De exemplu, o meditatie asupra maretiei lui Dumnezeu este o rugaciune numai daca ea este în acelasi timp o expresie a dragostei si a credintei. Astfel, rugaciunea facuta dupa metoda Sfântului La Salle pleaca de la o consideratie intelectuala pentru a deveni, de îndata, afectiva. Fie rugaciunea scurta sau lunga, rostita sau numai gândita, ea trebuie sa fie asemenea conversatiei unui copil cu tatal sau. “Ne prezentam asa cum suntem”, spunea într-o zi o Sora a Milei, care de treizeci de ani îsi consuma viata în slujba saracilor. De fapt ne rugam în acelasi fel în care iubim, adica cu toata fiinta noastra.
Cât despre forma rugaciunii, aceasta difera de la scurta aspiratie catre Dumnezeu pâna la contemplare, de la cuvintele simple, pronuntate de taranca oprita înaintea Calvarului aflat la rascrucea drumurilor si pâna la maretia cântecului gregorian ce rasuna sub boltile catedralelor. Solemnitatea, maretia si frumusetea nu sunt obligatorii pentru eficienta rugaciunilor. Putini oameni au stiut sa se roage ca Sfântul Bernard de Clairvaux. Dar nu trebuie sa fii convingator pentru a fi mântuit. Când judecam valoarea rugaciunii dupa rezultatele ei, cele mai umile cuvinte de cerere si de preamarire par la fel de acceptabile Stapânului tuturor fiintelor ca si cele mai frumoase invocari. Unele formule care sunt recitate mecanic sunt într-un anumit fel rugaciuni, la fel ca flacara unei lumânari. Ajunge ca formulele acestea neînsufletite si aceasta flacara materiala sa simbolizeze aspiratia unei fiinte omenesti catre Dumnezeu. Ne rugam de asemenea prin actiunile noastre. Sfântul Ludovic de Gonzaga spunea ca îndeplinirea datoriei este echivalenta rugaciunii. Modalitatea cea mai buna de a se pune în comuniune cu Dumnezeu este, fara îndoiala, aceea de a-I îndeplini în totalitate vointa. “Tatal nostru, fie împaratia Ta, faca-se voia Ta, precum în Cer, asa si pe pamânt…” A face voia lui Dumnezeu consta, neîndoielnic în a asculta de legile vietii, asa cum sunt ele înscrise în fiinta si în spiritul nostru.
Rugaciunile care se înalta de la suprafata pamântului, ca un nor imens, se deosebesc unele de altele la fel cum se deosebesc între ele personalitatile celor care se roaga. Ele constau însa în variatiuni pe doua teme, care sunt mereu aceleasi – necazul si dragostea. Este în întregime legitim sa imploram ajutorul lui Dumnezeu pentru a obtine ceea ce ne este necesar. Cu toate acestea, ar fi absurd sa cerem satisfacerea unui capriciu sau obtinerea unui lucru care poate fi dobândit prin propriul nostru efort. Cererea inoportuna, insistenta, agresiva da rezultate. Un orb asezat la marginea drumului îsi striga pasurile din ce în ce mai tare, cu toate ca oamenii încercau sa-l faca sa taca. “Credinta ta te-a mântuit”, îi spuse Isus care trecea pe acolo. În forma sa cea mai înalta, rugaciunea înceteaza sa fie o cerere. Omul îi spune Stapânului tuturor lucrurilor ca îl iubeste, ca îi multumeste de darurile Sale, ca este gata sa-I îndeplineasca vointa. Rugaciunea devine contemplatie. Un taran batrân statea în ultima banca a unei biserici goale. “Ce astepti?”, îl întreba cineva. “Îl privesc – raspunse el – si El ma priveste.”
Valoarea tehnica a unei stiinte se masoara prin rezultatele sale. Orice tehnica a rugaciunii e buna atunci când reuseste sa faca legatura între om si Dumnezeu.
Unde si cum sa ne rugam
Unde si cum sa ne rugam? Ne putem ruga oriunde: pe strada, în automobil, în vagonul unui tren, la birou, la scoala, în uzina. Dar ne putem ruga mai bine pe câmp, în munti, în paduri sau în singuratatea camerei noastre. Exista de asemenea rugaciunile liturgice, care se fac în biserica. Dar, oricare ar fi locul rugaciunii, Dumnezeu nu vorbeste omului decât daca acesta face liniste în sine însusi. Linistea interioara depinde în acelasi timp de starea fizica si psihica a omului, precum si de mediul în care acesta se afla. Pacea trupului si a spiritului sunt greu de obtinut într-un mediu confuz, zgomotos al marilor orase moderne. Astazi este nevoie de locuri de rugaciune, de preferinta biserici, unde locuitorii oraselor sa poata gasi, macar pentru o clipa, conditiile necesare linistii lor interioare. N-ar fi nici greu si nici costisitor sa fie create insule de pace, primitoare si frumoase, în tumultul oraselor. În tacerea acestor refugii oamenii ar putea, înaltându-si gândurile catre Dumnezeu, sa-si odihneasca trupul si sa-si destinda spiritul, sa-si linisteasca judecata si sa dobândeasca forta de a suporta viata aspra cu care-i copleseste civilizatia noastra.
Prin faptul ca devine obisnuinta, rugaciunea influenteaza caracterul. Trebuie deci sa ne rugam mereu. “Gândeste-te la Dumnezeu mai des decât respiri”, spunea Epictet. E absurd sa te rogi dimineata, iar în restul zilei sa te comporti ca un barbar. Gânduri sau invocari mentale îl pot mentine pe om în prezenta lui Dumnezeu. Tot comportamentul va fi în acest caz inspirat de rugaciune. Înteleasa în felul acesta, rugaciunea devine un mod de a trai.