Sfântul Macarie cel Mare sau egipteanul, alaturi de ceilalti cuviosi ai pustiei egiptene, este exponentul unei spiritualitati care, desi este greu înteleasa astazi, a marcat de sute de ani monahismul ortodox. Sfântul Macarie a aratat ca viata pamânteasca este prin excelenta spatiul întâlnirii omului cu Dumnezeu. Rugaciunea, smerenia, bunatatea, întelepciunea, sacrificiul personal sunt valori ce au împodobit chipul acestui desavârsit monah, care este pentru Biserica o icoana a sfinteniei.
Când era tânar, Macarie a fost purtat de un heruvim în vârful unui munte. Îngerul i-a aratat pustia si i-a spus: “Dumnezeu ti-a dat tie si fiilor tai spre mostenire pustia aceasta”. Pustiul este spatiul luptei finale între bine si rau, este spatiul delimitarii duhurilor si al separatiei dintre fiii luminii si cei ai întunericului. În pustie, Macarie a biruit ispitele diavolilor, i-a întarit pe ucenici si i-a vindecat pe cei cazuti. Nicaieri fiinta umana nu este mai pretuita decât în acest spatiu neprimitor si neprielnic vietii. Avva Macarie cel Mare zicea fratilor în Schit, dupa ce ieseau din biserica: fugiti fratilor! Si i-a zis lui cineva din batrâni: unde putem sa fugim mai mult decât în pustia aceasta? Iar el si-a pus degetele pe gura, zicând: de aceasta sa fugiti. Si a intrat în chilia sa si încuia usa si sedea. lumina