Cu ierburile culese din munti, Ioan Baron a început sa prepare, sa combine, sa gaseasca tot felul de remedii. Azi a dat cuiva beteag sa încerce o tinctura, mâine a alinat durerea cu un decoct, poimâine a oblojit cu o alifie. Lui Ioan i s-a dus vestea pe la manastirile si schiturile din jur, iar calugarii si maicutele au început sa-i bata tot mai des la usa colibei din munti cerând ceva de leac. Ei l-au numit „fratele Ioan“, în semn de accept în lumea lor cea tainica, departe de oameni, dar aproape de nevoile lor. „Asa a vrut sa ma cunoasca si parintele Iustin Pârvu de la manastirea Petru Voda. Trimitea vorba prin maicute sa vin la el, dar eu le refuzam mereu. Ziceam: «Dar de ce vrea parintele sa ma cunoasca pe mine, un nevrednic?». Iar maicutele plecau suparate: «Cum, îl refuzi tu pe parintele Iustin?». Nu întelegeau cum vine asta. Au venit apoi cu doi preoti dupa ele, dar tot asa am refuzat. Pân` la urma m-au luat prin înselaciune, sa duc niste leacuri. M-a certat parintele Iustin: «Hai, lasa, nu te mai alinta ca esti nevrednic! Voiam sa vad cine esti»“, povesteste Ioan Baron.
Feb282016
