Mos Roman i-a vazut. Cu ochii lui i-a vazut, atunci când austriecii tot sapau în muntele de guano si-l scoteau în vagoneti, pe sina, afara la lumina. Pentru ca într-o zi, îngropate în pamântul vrajit, oamenii au descoperit niste schelete uriase, cu care n-au avut ce face. Si le-au aruncat, doar nu foloseau la nimic, în padure, iar el, copil, le-a vazut si a înteles ca batrânii care povesteau aveau dreptate. Erau oase de om, “asa de mari, ca nici nu le poti duce cu privirea”, erau cranii si dinti, dintii mai mari ca ai mistretilor si deloc încovoiati. I-a îngropat pe oamenii aia care au trait la începuturile timpurilor, i-a îngropat pentru ca au fost buni si nu puteau fi lasati asa, ca niste fiare, ca doar oameni erau si ei, chiar daca se numeau “uriasi”. Sunt si acum acolo, mi-a promis ca o sa ma duca sa-i dezgropam împreuna, într-o zi. “Sa vezi si tu si sa întelegi. Mi-e doar sa nu-i suparam iara, cum i-au suparat strainii, când i-au scos din pamântul lor vrajit”. Pentru ca din pamântul ala, acolo unde-l puneai, tot ce era bun înflorea pe data. Satul stia ca-i pamântul uriasilor si-l foloseau cu grija si rar, sa nu-i supere. “Ala a fost pamântul dintâi”, zice mos Roman.
“Pentru ca ei, uriasii, au fost primii aici, ei ne-au adus pe noi si de la ei a început totul. Ca pe ei i-o facut primii Dumnezeu, si ei or stapânit lumea si doar ei erau când nu era nimic. Si ei, când or stiut ca s-o facut timpul, ne-or adus pe noi pe brate, ca, de mari ce erau, ne duceau ca pe prunci, si ne-or adus cu totul, cu casi, cu vite, cu toate uneltele, si ne-or pus în locul asta, ne-or lasat sa fim, ne-or învatat tot ce trebuie facut, cum sa cosesti fânul, cum sa îngrijesti de vite, cum sa pui cartofii, rosiile si ceapa, tot, tot, tot, si când noi om învatat, atunci ei or stiut ca atât le-o fost sa fie, ca au împlinit porunca lui Dumnezeu, si si-or luat pamântul care era al lor, pamântul asta care e dedesubtul pamântului pe care calcam noi acuma, l-or luat si s-or bagat cu el în pestera, sa-si faca somnul al de veci. Ie, si n-or mai iesit de acolo, pâna nu le-or scos strainii oasele afara. Ca pestera cu apa de-ai vazut-o, si aia o fost a lor, ca a fost facuta sa fie cât erau ei de mari, ca sa încapa cum traba. No, si ai vazut acu’ cât e ea de ‘nalta, nu? No, asa de mari erau si ei, ie”.
Tac si nu stiu ce sa spun. “Daca tu vrei sa crezi ca pamântul ala e spurcaciune de liliac, n-ai decât. Si fa-ma pe mine mos nebun, nu ma supar. Hai sa-ti mai spun si altele, daca tot oi viit atâta drum, sa vezi cum o fost cândva la noi”. formula as