Vedenia

În tinutul acesta al Kladovei a avut Nicodim prima vedenie. Domnul i-a descoperit ca tot pamântul Gre­ciei, Bulgariei si Serbiei va trece prin ascutisul sabiei, din pricina pacatelor în care se afundasera crestinii. Ucenicii lui Mahomed aveau sa-i asupreasca pe cei ai lui Hristos, veacuri de-a rândul. Maretii cneji si chiar împaratul de la Constantinopol aveau sa se prava­leasca în pulbere, îngenuncheati de semiluna.
Înfricosat de pro­oro­cia urgiei, Sfântul Nicodim s-a asezat la rugaciune. Le-a spus si ucenicilor ce-i asteapta pe crestini si au în­ceput privegherile de toata noaptea. S-au ru­gat zile în sir, de multe ori cu lacrimi, ca Hris­tos sa înlature prigoa­na, sa stavileasca ma­rea otomana care da­dea sa se verse peste toti Balcanii. Za­dar­nic… Dupa multa ru­ga­ciune Domnul i-a des­coperit ca alta cale de mântuire pentru cres­tinii de aici nu este în afara prigoanelor si durerii. Trebuia ca ei sa treaca prin sufe­rin­te, ca sa se curete de multele pacate pe care le faceau. Dar Hristos avea sa-i dea lui Ni­co­dim o slujire, departe de toata urgia care sta­tea sa se dezlantuie.
S-a întâmplat într-o zi de sarbatoare. De bu­na seama, slujise si se împartasise, iar apoi se retrasese în linistea chiliei, pentru a se adânci în rugaciune. Clipele acelea, dupa ce primea Trupul si Sângele Domnului, erau ca o mare de har. Se cufunda în lumina lor, fara sa mai aiba nevoie de nimic. Trupul i se subtia atunci, facându-se straveziu. Cuprins de beatitudinea privegherii, a adormit. În granita aceea fira­va dintre somn si veghe, când mintea e înca treaza, i-a aparut Sfântul Antonie cel Mare, verhovnicul si­has­trilor, la care se ruga adesea. Marele pustnic egip­tean i-a cerut lui Nicodim sa-si paraseasca mânastirea si sa treaca Dunarea. Acolo sa caute un loc cu o cas­cada, pe care taranii o numesc La Pisatori, unde sa zideasca o mânastire, cum nu s-a mai vazut. Când Ni­codim s-a trezit, visul s-a risipit ca un fum, dar porun­ca marelui Antonie i s-a înfipt în inima cu un dor de nestins. De acum încolo, nu avea cum sa-si mai ga­seas­ca linistea, pâna nu-si ducea la bun sfârsit che­marea.
A plecat înfrigurat din mânastire. S-a dus drept la Dunare si a cautat un luntras, dar nu a gasit pe nimeni care sa-l treaca dincolo. A stat pe mal, s-a framântat, dar nu a dat înapoi. Vedenia îi ardea inima si se cerea împlinita. Asa ca a facut un gest nebunesc (caci iubirea nu asculta de legile mintii), si-a dat jos rasa calugareasca, a întins-o pe apa, si-a facut de trei ori cruce, a calcat pe ea, iar mantia aceea batrâna si roasa a ascultat de dorul inimii lui si l-a purtat pe valuri, ca o luntre, ducându-l în fata Orsovei.
Din clipa când a calcat pe pamântul strabunilor sai, nu a mai avut astâmpar. Nu stim daca întelesese pe atunci ca nu va mai pleca niciodata din Tara Româ­neasca, dar s-a purtat de parca era mistuit de o vâl­va­taie, ca si cum timpul îl zorea sa ispraveasca degraba ce avea de facut. Sa se fi gândit ca, poate, urgia semilunei avea sa treaca Dunarea, iar el nu mai avea ragaz ca sa îm­pli­neasca porunca Sfân­tului Antonie?
formula as