Desi sunt cuvintele unei teologii înalte, care depasesc poate capacitatea multora dintre noi de a le întelege, în articolul de fata voi creiona un aspect important al teologiei ortodoxe, încercând sa surprind elemente importante ale experientei isihaste: omul înaintat duhovniceste se depaseste pe sine si devine organ al harului. Golindu-se de întelesurile lumii, el nu le leapada, ci alearga catre întâlnirea cu Dumnezeu, care e scopul vietii de osteneli duhovnicesti.
“Încetarea oricarei activitati intelectuale si unirea cu lumina cea de sus, care urmeaza acestei încetari, este ceva ce tine de experienta, si are ca scop îndumnezeirea; este ceva care apartine doar celor care si-au curatit inima si au primit harul”. Nu este o golire negativa, care sa nege valoarea intrinseca a lucrurilor depasite. Valorile vietii duhovnicesti ramân repere de nezdruncinat.
Odata însa cu unirea pe treapta cea mai înalta a contemplatiei, omul nu mai vede, nu mai aude si nu mai simte aceasta unire cu cele ale firii create, ci Dumnezeu Însusi Se face organ al vederii, al auzirii si al unirii în om. lumina