Intr-o zi racoroasa de vara, in care norii se razvrateau pe cerul senin si avertizau spre amiaza cateva ploi razlete, am plecat sa rezolv cateva probleme prin Bucuresti.
Stand si rumegand orele petrecute prin centrul orasului am o senzatie ciudata, de parca as fi fost in expeditie pe Marte. Nu am pretentia ca ma pot compara cu Einstein dar nici vreun Pacala bucurestean nu sunt. M-am nascut aici si orasul imi este destul de familiar. Ei bine… pana astazi. Periplul meu a inceput cu statia de Metrou Victoriei.
Nu era ora de varf, sa fi fost cam ora 10 dimineata cand m-am trezit la metrou Piata Victoriei. Aveam traseul creionat in minte, dupa ce scotocisem exact care imi erau obiectivele. Vroiam sa ies la Bulvardul Lascar Catargiu spre strada Povernei. Pentru siguranta am preferat sa intreb cativa vanzatori ambulanti de la Metrou. Ei bine, stupoare. Probabil ca as fi primit indicatii pretioase daca doream sa ajung pe Luna caci “domnisorelele” care vindeau diverse aiureli habar nu aveau iar placutele indicatoare erau cumva ambigue.( Nu exista jandarm sau vreun cantaret ambulant prin zona care sa ma indrume ). Stiam exact unde vreau sa ajung si nu tineam neaparat sa fac dar turul de Piata Victoriei.
Ma uitam cu surprindere la tot felul de tarabe cu gogosi, covrigi, oja, haine, care imi dadeau senzatia de bazar turcesc nu de o statie de metrou.
Cu putin noroc, un vanzator de la un chiosc de ziare m-a indrumat si primul hop era deja trecut.
Am rezolvat ce era de rezolvat in zona si mi-am propus sa o iau pe jos spre Piata Romana. Admiram cu nesat cladirile renovate, gradinile ingrijite si boltele de flori cand un “ghimpe” mi-a zgariat privirea – Circa 1 de politie. Parca ai vedea un film de dragoste si pe la mijloc iti apare monstrul din Alien care urla disperat. Am inghitit in sec si am zis, asta e, gandind nu prea ortodox despre arhitectii si cei care au permis astfel de constructii.
Am ajuns si in zona Piata Romana printre cativa stropi razleti de ploaie. Astazi cred ca tema zilei a fost “boscorodirea” arhitectilor sau a celor ce complica mereu lucrurile si le transforma in labirint.
Am rezolvat ce era de rezolvat si prin zona Romana si mi-am continuat peripetia spre Unirii.
Aveam inca in ochii mintii impozanta statuie a lui Lascar Catargiu alaturi de care am zabovit cateva clipe.
Nu eram pe vremea tramvaielor care circulau pe bulevardul Magheru dar retraim cu nesat acele timpuri vazute prin imagini de arhiva – o zona aerisita, curata, structurata clar.
Ei bine, Piata Romana in aceste vremuri arata ca o taraba pe care ai insirat sosete, chiloti, esarfe multicolore, batiste si pantofi de lac – o aiureala care te agreseaza vizual, care te scarbeste.
Zona Romana este “parfum” daca o comparam cu Unirii, punctul spre care ma indreptam.
Am ajuns si la Metrou Unirea unde m-am trezit intr-o multime robotizata, fara personalitate, fara viata, fara identitate. Un amestec de indivizi in sandale dizgratioase, femei cu pantaloni care atarnau precum “budigaii lu’ mam’mare”, expozitie de tatuaje care mai de care mai violente si hidoase, coafuri “exotice” cu barbati barbosi cu pletele permanent si femei tunse “cazon”, adolescenti acaparati de telefoane smechere care mai de care mai colorate si mai mari, tineri cu pantaloni ce se modelau pe schelet caci nu se vedea pic de muschi sau grasime, etc.
Ma intrebam in gand cine sunt acesti oameni, de unde vin, incotro se duc, de ce sunt asa de impersonali si ce caut eu printre ei. Am circulat mult cu metroul si imi amintesc din copilarie amestecul pestrit de caractere ce se deplasa prin subteran. Bunicute cu nepotei zglobii, doamne imbracate cu stil alaturi de femei cu fuste multicolore, batranei pierduti intre pagini de ziar si barbati ce maturau cu privirea cautand sa-si delecteze ochii.
Acei oameni erau vii, privirile lor transmiteau ceva pe cand astazi ai impresia ca sunt toti in transa. Cumva te simti in plus sau jenat ca esti printre ei.
Talciocul Unirii alta dezamagire caci promiscuitatea ce inconjoara marele Magazin de alta data este deja extrema.
Fotografiile nu-mi apartin si le-am folosit doar pentru a sustine in imagini aventura unui bucurestean pierdut in Bucuresti.
Habar nu am cine este de vina insa Capitala este un talcioc, si balciurile de alta data aveau stil daca le comparam cu marele oras european.
Un turist strain are nevoie de ghid sau de mult curaj pentru a se aventura prin “Centru”.
Ma scuzati dragi arhitecti si peisagisti si care mai sunteti, dar “munca” voastra este vizibila si ceea ce ati produs este confirmarea unor suflete urate, mutilate, care habar nu au ce inseamna armonia si frumosul.
Ceausescu si ai lui nu au creat capodopere, dar cel putin in “miezul” Bucurestiului au incercat sa aeriseasca, sa dea orasului un stil.
Imi vin in minte cuvintele parintelui Arsenie Boca care spunea ca Bucurestiul va fi distrus la un cutremur. Imi doresc sa nu se intample niciodata asa ceva, dar nici nu am solutii pentru a reda orasului un pic de aer.
Bucurestiul este agresiv, urat, murdar, primiscuu. Probabil ca asta se numeste democratie, libertate, capitalism.
Spre delectare si comparatie va las sa priviti cateva imagini care arata cum mi-as dori eu Bucurestiul nu cum il creati voi, cei ce contribuiti cu succes la distrugere!
Centrul orasului este cartea de vizita cu care va prezentati in fata turistilor si strainilor. Daca bucataria va este plina de gandaci degeaba aveti sufrageria cu mobila si tehnologie de ultima generatie, ganganiile va vor invada.
Aud in ultimul timp ca politicienii nu iubesc Romania, cel putin cei dupa “Revolutie” si am sperat ca Bucurestiul nu va ajunge orfelin dar… m-am inselat.
Daca asa arata Bucurestiul intr-o zi relativ obisnuita oare ce s-ar intampla in cazul unui seism ca in ’77!? Un cutremur nu anunta cand loveste si s-ar putea sa va prinda exact unde nu va asteptati, dumneavoastra sau cei dragi. Cei in masura ar trebui sa se gandeasca si sa faca ceva inainte de a fi prea tarziu.
In alta ordine de idei m-am gandit ca Bucurestiul ar trebui sa insemne bucurie dar raul l-a invadat, l-a distrus. Pana cand….!?!