M-am nascut într-o casa la a carei masa se spunea întotdeauna “Tatal nostru” înainte sa mâncam, mama se închina si ultimul lucru pe care îl facea înainte de culcare, oricât ar fi fost de obosita, erau metaniile si rugaciunile. Când începeau aratura se facea iarasi rugaciune si în general, înainte de o mare lucrare, arat, semanat, culesul roadelor, oamenii se închinau si cereau ajutorul lui Dumnezeu. Atunci tot ceea ce primeau era binecuvântat. Nu mai vorbesc ca duminica, mama, asa cum era, necajita si cu cinci copii, care aveau si nu prea aveau hainute si încaltaminte, totusi ne pregatea de sâmbata seara pentru a merge a doua zi la biserica, la Sfânta Liturghie.
Am stiut din copilarie ce înseamna sa te spovedesti, sa te împartasesti, sa îngrijesti mormintele. Sunt lucruri pe care daca le înveti în perioada celor sapte ani, îti ramân întiparite în suflet. Si chiar daca urmeaza o perioada în care nu le mai practici, ele nu se uita. Pentru ca, sincera sa fiu, dupa ce am venit în Bucuresti, n-am mai fost atât de apropiata de practicarea credintei. La scoala nu se mai facea religie, iar numele lui Dumnezeu era luat în derâdere. Paseam mai rar pe la biserica si totusi mergeam, mai ales când aveam o teza importanta la care mi-era frica sau mai târziu, înaintea vreunui examen… în momentele importante ale vietii mergeam la biserica sa aprind o lumânare si sa ma rog, deci undeva în suflet credinta era totusi vie… lumina