Ca niste batranei senini si cumsecade, bisericutele istorice nu mai pot trai fara sprijinul si afectiunea noastra. Se vede cu ochiul liber ca pe an ce trece sunt tot mai mici, mai plapande si vulnerabile. Abia mai lumineaza ca o lumanare spre sfarsit, in stramtoarea unor blocuri cenusii si inestetice, incat s-ar cuveni, poate, sa le admiram de la distanta, fara a le tulbura cu ceva. Sa pasim in varful picioarelor, atunci cand trecem prin fata lor. Sa ne purtam cu grija si sa le pastram exact asa cum sunt, fara nici cea mai mica modificare, ocrotindu-le atent de toate relele pamantului – de gresie, de marmura, de termopane, de tabla argintata, de navalirea altor constructii peste ele. Uneori, poate ca par bogate si pline de stralucire voievodala, asemenea manastirii Antim, Cotroceni sau Radu Voda.
Maretia bisericutelor istorice este chiar smerenia. Inaltata la capatul a 33 de trepte abrupte, pe culmea unui deal incovoiat, biserica Bucur Ciobanu este o spinare de calugar in rugaciune, cu pridvor taranesc in fata si potop de trandafiri jur imprejur.
Sa spunem mereu in gand rugaciunea lui Iisus si sa ne cerem iertare, inchinandu-ne la fiecare intersectie, la fiecare colt de strada disparuta. Uranus si toata zona domneasca a Bucurestiului e plina si acum de biserici. Bisericile de sub pamant: Spirea Veche, Postavari, Izvor sau Tamaduirii. Biserici disparute, la care nu mai arde astazi decat o singura candela – cea a iertarii si a cuvintelor rostite de avva Selafil; cuvinte simple si rascolitoare ca o denie cantata in Postul Pastelui: “Lumea asta e bolnava si are nevoie de iubire… De foarte multa iubire”. Formula As