Sfintii Parinti considerau, înca de atunci, ca oprirea de la Împartasanie nu poate fi vazuta întotdeauna ca o epitimie eficienta. De aceea, Sfântul Nicodim Aghioritul (în „Carte foarte folositoare de suflete“) recomanda epitimii practice, precum în situatia avortului considera ca vindecarea ar veni mai bine prin hranirea unui copil sarac, iar ucigasul ar trebui sa primeasca epitimie întretinerea familiei ramase. Parintele Dumitru Staniloae afirma de asemenea ca oprirea de la Împartasire nu mai poate fi vazuta astazi ca o epitimie eficienta, ci mai degraba penitentii ar trebui îndrumati spre fapte milostive, în timp ce împartasirea îi ajuta la vindecarea lor.
Din nefericire, astazi multi duhovnici accentueaza unilateral oprirea de la cele sfinte, or – asa cum afirma si parintele Rafail Noica – frica de a împartasi trebuie pusa mereu în balanta cu frica de a nu împartasi. Împartasania este medicamentul cel mai potrivit în vindecarea sufletului si iertarea pacatelor, de aceea duhovnicii ar trebui sa stie ca raspunderea este cel putin la fel de mare atunci când nu împartasesc.
Niciodata nu se pot da doua epitimii pentru aceeasi vina. Principiul îl gasim în Sfânta Scriptura (Naum 1, 9), în dreptul roman sub forma dictonului „non bis in idem“ si în canonul 46 al Sfântului Ioan Ajunatorul. Acest principiu înlatura nedreptatea dublei pedepsiri, dar întareste si credinta în eficienta epitimiei unice.
Un ultim aspect în viata duhovniceasca si în stabilirea epitimiei este situatia limita a esecului. Adica a situatiei realiste în care, orice ar face duhovnicul, penitentul refuza îndreptarea, nu din vina duhovnicului, ci din neputintele personale ale penitentului. Astfel de situatii întâlnim chiar în activitatea de propovaduire a Mântuitorului, pentru ca Dumnezeu nu mântuieste cu forta (de exemplu, tânarul bogat care nu asculta, sau localnicii din tinutul Gherghesenilor care Îl alunga pe Hristos). lumina