În ziua Nasterii Domnului Nostru Iisus Hristos de anul trecut, Dumnezeu m-a învrednicit si am ajuns în locul la care orice crestin viseaza o viata: Betleemul Iudeii. Nimic în lume nu se poate compara cu trairile prin care treci de la primul pas pe care îl faci în acest sfânt lacas, pâna în momentul atingerii stelei de argint, strajuita de cele cinsprezece candele, care nu se sting niciodata. Betleemul nu mai este acel mic sat de pastori descris în Biblie, dar peste oraselul de la sud de Ierusalim candelele din ceruri vor cerne mereu lumina mântuirii.
Biserica Nasterii Domnului face parte dintr-un complex de trei biserici diferite, una ortodoxa, una catolica si una armeana, într-o fascinanta armonie, structurata pe o retea de grote intercomunicante de o rara frumusete. Înca de la intrare impactul este foarte puternic, pentru ca trebuie sa treci pe sub o poarta de numai 1,20 m înaltime. Aceasta “poarta a umilintei”, cum a fost numita ulterior, a fost micsorata pâna la aceasta înaltime în sec. al XVII-lea, pentru ca musulmanii sa nu poata intra calare în biserica. Odata ajuns în incinta bazilicii, ai senzatia ca întreaga omenire este sustinuta de cele patru siruri de coloane din calcar rosu, câte unsprezece din fiecare, coloane care te fac sa ridici privirea spre ceruri. Lumina coboara lin, dându-ti senzatia ca sterge toate pacatele unei vieti, lasând privirea sa se piarda în fascinantele mozaicuri. basilica