Pentru multele sale osteneli, cuviosul Antonie de la Schitul Iezer – Vâlcea a primit de la Dumnezeu darul înainte-vederii si al vindecarii. Celor care veneau la pestera sa si cereau cuvânt de folos si rugaciune îndata li se împlinea cererea. Cuviosul avea si câtiva ucenici de la schit, care îl cercetau în zile de sarbatori si îi aduceau cele de care avea nevoie. Însa nu numai în acest schit avea ucenici, ci începuse sa aiba ucenici si în alte schituri si manastiri, si chiar si prin orase si sate, numele lui ajungând vestit pâna si dincolo de Carpati, în Transilvania.
Cunoscându-si sfârsitul, Sfântul Antonie a dat ucenicului sau Nicolae ultimele povete înainte de marea trecere catre Domnul Hristos. A fost dorinta sfântului ca trupul sau sa nu fie îngropat în manastire, asa cum ar fi vrut arhiereul si parintii de la Iezer, ci sa ramâna lânga chilia în care a vietuit, în dreapta intrarii. Si-a pregatit singur groapa sapata la intrarea în bisericuta ce i-a fost altar de rugaciune, nevoind sa se desparta de locul în care a vietuit 28 de ani. Astfel, pe 23 noiembrie 1719 (dupa unele pareri 1714, dupa altele 1720), Sfântul Antonie a trecut la cele vesnice, fiind plâns de toata obstea Schitului Iezer.
Cinstirea Sfântului Antonie a continuat si dupa moartea sa, caci multi credinciosi veneau la mormântul sau pentru a se ruga si pentru a aprinde lumânari. Sfântul s-a aratat de mai multe ori în vis ucenicilor sai, având pe piept o cruce stralucitoare si stând în biserica, îndemnându-i sa nu fie tristi pentru trecerea sa, ci sa se bucure pentru ca se afla la odihna vesnica. lumina