Pâna la urma, incongruenta dintre viata resimtita în mod personal si mecanismele ei biologice – în sarcina carora sunt puse încercarile de explicitare exhaustiva a ei, se dezvaluie într-un mod evident, daca luam în consideratie acceptiunea teologica a vietii, având deci în atentie legatura strânsa dintre viata si suflet. În teologia crestina, omul a devenit fiinta vie dupa ce Dumnezeu a suflat asupra lui suflare de viata (Facere, 2, 7). De aceea, “sufletul fiecaruia dintre oameni este si viata trupului însufletit prin el…”10, încât se poate spune ca viata trupului este înteleasa de fapt ca “lucrare ce iradiaza din suflet”11.
Prin urmare, pe de o parte, viata omului, incluzând aici si viata trupului, este intim legata de suflet. Pe de alta parte, în acest loc este esentiala o alta indicatie a teologiei: o legatura intima între suflet si harul divin. Aceasta pentru ca “suflarea divina” prezenta în referatul Facerii indica “un mod de creatie, în virtutea caruia spiritul uman e intim legat de har”, în sensul ca “harul Duhului Sfânt este principiul adevarat al existentei noastre”12. Încât, daca prin suflarea divina omul este fiinta vie, în aceasta ultima acceptiune, viata este altceva decât poate viza cercetarea stiintifica.
lumina