Sub pretextul securizarii zonei limitrofe frontului dintre Turcia si Rusia, guvernul turc dispune deportarea în masa a populatiei armene din zona teritoriilor istorice ale Armeniei cucerita de turci. Armata i-a scos din case si i-a încolonat spre a fi dusi în desertul sirian. Multi dintre armeni au fost ucisi în propriile case. „Turcii din satele vecine au navalit cu cutitele prin casele crestinilor si îi înjunghiau în pragurile caselor si pe scarile bisericilor. Numai cei ce s-au refugiat pe vasele straine din port au putut scapa“, consemna în al sau „Jurnal de bord“ scriitorul Jean Bart, martor ocular al evenimentelor din Trabzonul de astazi. Cei care n-au fost ucisi au fost trimisi într-un dureros exil. Au fost nevoiti sa mearga mii de kilometri pe jos, lasati prada foametei, epuizarii, epidemiilor si bandelor de vandali kurzi. Supravietuitorii din desertul Siriei au fost izgoniti si de aici daca nu au acceptat sa treaca la islamism.
„Bunicii îmi povesteau ca râurile din regiune devenisera rosii de la sângele varsat de turci. Cadavrele erau la vedere în satele parasite si pe trasele pe care convoaiele de deportati le strabateau. Au scapat doar cei care au reusit sa ajunga la Constantinopol, unde, de teama ambasadelor straine, nu au existat masacre. Cum au ajuns oamenii din Anatolia pâna la Constantinopol? Bunicul si barbatii în putere luptau cu armata turca, pentru a da timp femeilor, batrânilor si copiilor sa se retraga. La un moment dat, când armata turca a rupt firava linie de aparare a armenilor, în masacrul si învalmaseala creata, bunica, care mergea în caruta cu fetita ei de 10 luni si cu tot avutul lor, a reusit sa scape doar cu hainele de pe ea. În cele din urma, bunicii au ajuns la Trabzon, de unde au mers pe mare pâna la Constantinopol, de unde au venit în România. Fratele mai mic al bunicii a ramas la Constantinopol si nu s-a mai revazut niciodata cu bunica“, povesteste profesorul Chircor.