Icoana are providentiala misiune de a înapoia crestinismului pacea teologica si creativitatea în Duhul Sfânt. De aceea razboiul nevazut se duce astazi pe terenul icoanei. Apararea autenticitatii duhovnicesti, a ortodoxiei continuturilor iconologice si a limbajului ei iconografic o descopera din zi în zi mai mult decât adevarata piatra de poticnire. Experiata frust, conceptual si discursiv, dogmatica teologica a unitatii bisericesti produce automat reactii adverse si amâna la nesfârsit sorocul împacarii. Însa aceeasi dogmatica, transfigurata de puterea tainica a metalimbajului expresiei iconice, creeaza în mod miraculos receptivitate si poate face sa rasara samânta adevaratei unitati bisericesti. Iata de ce oricare cercetare proba, dar nu mai putin inspirata, a Traditiei descopera icoana ca instrument predilect al împacarii ecleziale.
Doar o noua unitate „în Duh si Adevar” va putea produce zugravi de icoane si de biserici de talia celor bizantini, precum si anvergura inegalabila a stilului acelei arte bisericesti pe care o produce numai unitatea Bisericii.
Ca imagine mondiala, icoana pliaza alfa si omega, începutul si sfârsitul acestei lumi; de acea nu cunoaste evolutie , cel putin în termenii evolutionismului actual. Icoana cunoaste doar trepte de descoperire a tainei propriului limbaj. Vestirea, asezarea si interiorizarea ecleziologica nu au legatura cu evolutia, sunt doar etape ale intitutionalizarii duhovnicesti a icoanei. sursa
In centrul satului Ribita, pe o mica colina, isi inalta turla spre cer Biserica Sfantul Nicolae, declarata monument istoric datorita vechimii si deosebitei picturi ce se pastreaza si care arunca o lumina neasteptata si pretioasa asupra istoriei, spiritualitatii si culturii romanesti din Ardeal.
Biserica din Ribita este un “martor” al framantarilor istorice prin care au trecut romanii din aceste locuri, evidentiind totodata statornicia in credinta a celor care s-au inchinat in aceasta Biserica. Datorita valorii sale incontestabile, Biserica Sfantul Nicolae din Ribita a fost incadrata in Patrimoniul Mondial UNESCO.
Comuna Ribita este situata in partea nordica a judetului Hunedoara, in Depresiunea Bradului din frumoasa Tara a Zarandului, pe prelungirile culmilor care coboara ca niste spinari dinspre Muntii Bihorului si Muntele Gaina. sursa
Ati fost totdeauna credincios?
– Nu-mi aduc aminte sa fi fost vreodata necredincios. Dar dupa mine, a fi credincios inseamna sa si practici credinta. Or, asta mi s-a intamplat mai tarziu, n-am fost niciodata antireligios, dar indiferent, da. Si anume, pe toata intinderea “dulcii pasari a tineretii” (este titlul unui film celebru)… Pacatele de tinerete sunt cumplite. Cand le-am facut, eram indiferent, si fata de cultura bisericeasca, si fata de institutia Bisericii…
Rolul esential in educatia mea religioasa l-a jucat bunica. Bunica, in general, este un factor de o importanta uriasa pentru nepoti. Bunica m-a dus la biserica, fara sa ma constranga insa sa ma port intr-un anume fel. In copilarie am invatat sa merg cu lumanarica la altar, sa ma duc la miruit, sa ma marturisesc, sa ma impartasesc. Mai tarziu, in tinerete, lucrurile acestea au ramas in urma, aveam alte preocupari si am devenit indiferent, dar niciodata un adversar al credintei. Tineretea fara o educatie religioasa este instabila. Vorba lui Eminescu, lipseste aracul pe care il pui la vrejul vitei de vie. Fara aracul asta, tanarul nu mai are verticala, se prelinge pe pamant. Pe urma, tineretea are marele pacat al unei insolente cosmice, al unor indrazneli nesabuite, motivate de vigoarea fizica specifica varstei. Tineretea poate sa fie, si uneori a si fost, locul unde se nasc sfintii, dar si locul unde se fac marile faradelegi, pe care le regreti toata viata. Cred ca o educatie religioasa, chiar facuta la orele de religie, unde doar auzi despre Dumnezeu, este foarte necesara.
Dumnezeu nu tropaie in faptura nimanui. In cazul meu, “momentul” a fost o intalnire cu Parintele Galeriu, pe care indraznesc s-o calific drept proniatoare, caci mi-a schimbat viata. Atunci ma interesau toate religiile extrem-orientale, calatoream cu cartile prin lumea larga, cu intreaga emotivitate mistica pe care o provoaca lecturile de noapte. Dar nu citeam critic, ci destins. Nu-mi puneam problema daca sunt sau nu credincios. Nu eram necredincios. Atat. Intalnirea cu Parintele Galeriu s-a petrecut oarecum lent. Intr-o duminica, pe strada unde aveam atelierul, langa Biserica Silvestru, a trecut Nicu Steinhardt, cu care ma cunosteam. Si se intampla sa fiu afara, in curte, cu treaba. Mi-a spus: “Ce faci, frate, nu vii la biserica? Predica unul dintre cei mai mari teologi, Parintele Galeriu”. Pe vremea aceea nu mergeam la biserica. Steinhardt n-a mai asteptat sa-i raspund, a plecat mai departe. Era ca un foc sarmos, tremura de nerabdarea intalnirii cu omiletica parintelui Galeriu. formula as