Noi suntem robiti de trairile noastre, adica de ceea ce simtim si de ceea ce judecam legat de ceea ce simtim. Iar termenul robit este cel mai potrivit. Exact ca o patima, lumea noastra interioara este cea care ne traieste pe noi, si nici pe departe nu suntem noi cei care o traim pe ea. Desi spunem: sunt trist, disperat, furios, agresiv sau oricum, mai corect am putea descrie cu “tristetea ma traieste acum, furia ma leaga, agresivitatea ma domina, neputinta ma traieste”. Sunt eu oare trait de mine?
Nu conteaza deloc daca ce traim este din sfera buna, a sentimentelor nobile si luminoase sau din jumatatea întunericului, pentru ca observatia nu contine judecati de valoare, de bine sau rau, doar constienta ca în mine se gasesc acele stari. În mine se petrece ceva. Si acceptarea lor ca ceea ce sunt. Privind asa, într-un timp descris de toti cei care au îndraznit aceasta metoda ca fiind unul scurt, se poate pricepe ca eu, cel care observa, nu sunt tot una cu ceea ce se întâmpla în mine. Nu sunt tot una sau unul cu ceea ce judec despre asta. Ca “eu” si “mine” sunt diferite. Iar, în mod cu totul stupefiant, eu sunt eu si chiar ramân eu, indiferent de furtunile cataclismice sau de câmpiile idilice cu flori si fluturi din mine. Privind asa, poate depresia care ma traieste sa fie hranita de judecatile mele legate de ceea ce traiesc si de credinta ca eu chiar sunt acele stari din mine? De identificarea cu ele?
lumina