Sute de ochi te privesc acum de pe fagii tineri crescuti în devalmasie, odata ce ai început sa urci panta abrupta spre Fetele Albe.
Padurea asta, rasa de pe fata pamântului de defrisarile salbatice ale sovieticilor din anii ’50, si-a gasit calea spre lumina si a acoperit, iarasi, toata coasta dealului Muncelul. Oamenii n-au putut s-o înfrânga, padurea, pur si simplu, trebuia sa existe, trebuia sa creasca la loc, o data si înca o data, acum si pururea si în vecii vecilor. Nu se putea altfel. Lumina, abia furisata prin desisul de un verde crud, pare ca se odihneste, ici si colo, pe poteca, pare sa-ti arate drumul, sa te calauzeasca prin inima unei taceri asurzitoare, spre un loc vechi, uitat, tainuit, miraculos, dar viu, înca viu.
Si nu e doar asta. Simti, iar odata ce simti, vezi ca razele soarelui ramân suspendate, ca plutesc, ca un abur auriu, prin lastarisul asta tânar, pentru ca, mai apoi, sa coboare usor, sa îmbratiseze copacii, sa se lipeasca strâns de ochii lor stranii. Sigur, îti spui, sunt doar niste simple noduri crescute pe fag, dar parca niciodata nu ai vazut atâtea, parca niciodata nu te-ai simtit privit de atâtia ochi lemnosi deodata. Si ar mai fi si lumina asta care se prelinge pe trunchiurile subtiri, lumina asta care izvoraste de-a dreptul din nodurile cu pupile si irisi, lumina asta care arata mai mult a lacrimi, lacrimi albe, despre care nici nu stii daca sunt de bucurie sau de tristete. Nici nu conteaza. Mergi mai departe, padurea e tânara, padurea e verde, padurea e vie, ti se pare ca pe aici n-a mai trecut nimeni, niciodata, n-ai încotro, urci, mergi mai departe. formula as