M-au întrebat unii credinciosi cum sa procedeze, caci au un deces în familie, iar rudele nu ajung la un consens asupra numarului „puntilor”, al prosoapelor, al paturilor; nu stiu cât de mari si în ce forma sa se faca pomenile, cât de încarcat sa fie pomul, câte galeti cu apa sa dea, ce culoare sa aiba gainile oferite groparilor la cimitir, cine trebuie sa sparga un vas ori sa smulga doliul de la usa la scoaterea mortului din casa. Exemplele pot continua. În mod cert, nici unul din obiceiurile amintite nu se regaseste în cartile de cult. si la soroacele de pomenire a celor adormiti ne întâmpina felurite „rânduieli” nescrise, tinzând sa capete caracter de norma. Ma opresc la un singur exemplu: de la Pasti pâna la Înallarea Domnului, se zice ca la pomeniri nu se face coliva din grâu, ci se ofera pasca si oua înrosite. La fel, traditia cu pricina n-o întâlnim nicaieri în învatatura Bisericii: ni se aminteste aici doar de simbolistica religioasa a colivei preparate din boabe de grâu.
O alta nedumerire se leaga de dorinta unora de a-i imortaliza în fotografii sau pe pelicule video pe cei adormiti ai lor. De aceea va adresez aceeasi întrebare pe care mi-am pus-o la rândul meu: de ce oamenii tin cu atâta îndârjire sa aiba o fotografie cu rubedeniile lor aflate în sicriu? Oare nu se cuvine sa-i pastram în memorie asa cum au fost o viata întreaga, cu si lânga noi, traind bucurii, necazuri, reusite, clipe unice? De ce i-am dori imortalizati fara suflare, daca sederea în racla constituie numai o trecere? Nu ca ne-am teme de moarte, nu ca am evita sa vedem un sicriu, caci, vrând, nevrând, el va fi patul ce ne va duce si pe noi catre celalalt tarâm. Nu este vorba de asa ceva, ci de dragostea, bucuria, ba chiar de efortul de a ne aminti chipul viu al acelei persoane.
Asadar, cum sa împacam prevederile Bisericii cu numeroasele datini ocazionate de înmormântarea ori de pomenirea celor trecuti în vesnicie? Accentul trebuie sa cada pe rugaciuni, pe veghea de la capatâiul decedatului, iar cutumele respective sa nu se transforme în dominanta evenimentului. Tot ce se pregateste la înmormântarea sau pomenirea celor savârsiti din viata pamânteasca înseamna milostenie în numele lor. Or, aceasta nu se cere facuta decât dupa puterea fiecarei familii. În cazul celor nevoiasi, impunerea unui anumit numar de punti, prosoape, gaini trebuincioase unei înmormântari ori panahidei risca sa transforme totul într-o povara greu de suportat. Asta nu înseamna ca persoanele înstarite sa se foloseasca de asemenea momente ca sa-si etaleze opulent bunastarea. Milostenia este mai bine primita când se savârseste în ascuns, dupa cum ne învata cuvântul dumnezeiestilor scripturi. Decât sa se însire în fata cortegiului funerar o sumedenie de pachete, mi s-ar parea potrivit ca parte din acele haine sau alimente sa se daruiasca în vreun orfelinat ori azil. Nu zic, traditiile au rolul lor, dar sa nu le lasam sa acapareze exclusiv grijile familiei, uitând ca, pe lânga milostenie, mare putere are rugaciunea pentru defunct. Având în vedere toate acestea, sa facem apel la echilibru si la decenta. Doxologia