Ioan Kulighin a fost un calugar rus, ajuns în România înainte de 1944, de o forta spirituala extraodinara, un om cu solida practica isihasta, un practicant profund al Rugaciunii Inimii. Ioan Kulighin era un desavîrsit cunoscator al “Pelerinului Rus” si, în discutiile cercului “Rugul Aprins”, aducea adesea vorba despre aceasta carte. Paulin Lecca a cunoscut “Pelerinul Rus” din cea mai buna si directa sursa posibila, de accea traducerea lui poarta o cunoastere adînca a semnificatiilor cartii. Cartea spune, în sapte povesti, pelerinajul unui “vagabond mistic” din momentul în care a auzit vorbele Apostolului: “Rugati-va neîncetat!” (1 Tesaloniceni 5, 17). Adica, cum sa te rogi neîncetat? Asa, fara oprire, minut de minut, secunda de secunda? Se poate asa ceva? Cum? Întrebarile acestea nu erau, pentru el, pure curiozitati.
Pelerinul nostru chiar vrea sa se roage neîncetat, doar ca nu stie bine cum. Merge prin manastiri si biserici pîna cînd întîlneste un staret care îl învata Rugaciunea Inimii. Îi spune: “Ori de stai în picioare, ori de sezi, ori de umbli, ori de stai culcat, spune neîncetat «Doamne Isuse Hristoase, miluieste-ma!», nu tare si fara graba, de trei mii de ori pe zi, fara sa adaugi ori sa scazi de la tine”. Mai departe, pelerinul achizitioneaza un exemplar al Filocaliei si pleaca pe jos, cu intentia de a merge pîna la Ierusalim. Calatoria lui spre epicentrul crestinismului devine o calatorie interioara. Picioarele îl duc în directii diferite, prin paduri sau peste cîmpii, pe drumuri fara sfîrsit sau prin satele Rusiei, ajunge în conace si în bordeie, în biserici si în cîrciumi, dar nu se mai opreste. Ne e imposibil sa ne dam seama de merge bine ori ocoleste, dar ne dam perfect de bine seama cum, sub impactul colosal al acestei rugaciuni, pelerinul devine un sfînt. Nu ajunge, pîna la urma, la Ierusalim. De fapt, nici macar nu ajunge sa paraseasca Rusia. Dar nu avem nici o secunda impresia ca marele sau pelerinaj este un esec. Dimpotriva. Sursa
Când Mântuitorul Iisus Hristos S-a întrupat acum mai bine de 2000 de ani, poporul lui Israel dezvoltase deja o evlavie profunda pentru numele sfânt al lui Dumnezeu. Acest nume, pe care Dumnezeu l-a revelat lui Moise, a ajuns sa fie socotit de evrei drept inefabil, atât de sfânt încât nu putea fi pronuntat nici macar în rugaciune. În locul sau, evreii au adoptat numele Adonai, „Domnul”; însa, cu timpul, chiar si acesta a parut îndraznet si astfel a devenit un obicei ca, în ebraica, Dumnezeu sa fie numit Ha Shem, care înseamna „Numele”. Pe timpul lui Iisus, numele adevarat al lui Dumnezeu era rostit cu voce tare numai o data pe an, de Yom Kippur, „Ziua Ispasirii”, când marele preot intra în Sfânta Sfintelor din Templul din Ierusalim, iar aici, de unul singur, pronunta sfântul nume.
Niciodata nu a fost atasata de numele lui Iisus vreo interdictie. Cum oare s-ar fi putut face una ca aceasta? Numele Sau a fost rostit probabil de mii de ori atunci când a pasit pe pamânt. Mai mult, în forma sa ebraica, Yeshua (Joshua în engleza), era un nume obisnuit. Chiar daca primii crestini ar fi dorit sa interzica cuiva sa rosteasca numele lui Iisus, cum ar fi putut sa o faca?
Cu toate acestea, evlavia fata de numele lui Iisus dateaza din perioada apostolica. În Evanghelia dupa Ioan, Iisus Însusi îi încurajeaza pe ucenicii Sai sa se sprijine pe puterea numelui Sau: „Orice veti cere de la Tatal în numele Meu El va va da” (Ioan 16, 23). Nu dupa mult timp, Sfântul Pavel scria în epistola sa catre Filipeni: „Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul sa se plece, al celor ceresti, si al celor pamântesti, si al celor de dedesubt” (Filipeni 2, 10).
În jurul anului 150, un mistic crestin, pe nume Herma, a asternut pe hârtie mai multe vedenii pe care le experiase; aceasta carte este cunoscuta sub numele de Pastorul. Într-una din aceste vedenii, un înger l-a asigurat pe Herma: „Nimeni nu va intra în Împaratia lui Dumnezeu daca nu primeste numele Fiului Sau”. Ulterior, îngerul îi spune lui Herma: „Numele Fiului lui Dumnezeu este mare si mai presus de întelegere si sustine întreaga lume”.
Observam aici ca, deja în secolul al II-lea, crestinii dezvoltau o teologie a puterii numelui lui Iisus. Daca, asa cum credeau unii, Rugaciunea lui Iisus dateaza din timpul lui Hristos, atunci aceste rânduri din Pastorul fac dovada unei evlavii religioase care exista în acea perioada. Dar daca Rugaciunea lui Iisus apartine unei perioade târzii, atunci am gasit unul dintre cei mai timpurii precursori ai sai.
La aproape un secol dupa Herma, influentul teolog Origen (cca 185-254) a scris despre puterea numelui lui Iisus de a linisti cugetele si sufletele tulburate si de a schimba inimile: „Numele lui Iisus poate sa înlature confuziile din mintile oamenilor, sa alunge demonii si, de asemenea, sa alunge bolile; poate naste o minunata smerenie a duhului si o deplina schimbare a caracterului, si omenitate, si bunatate, si blândete, în acei oameni care nu se prefac ca sunt crestini”.
În cartea sa, despre Duhul Sfânt, Sfântul Ambrozie (cca 337-397), episcopul Milanului si parintele duhovnicesc al Fericitului Augustin, a scris ca, atunci când Hristos a venit în lume „a raspândit pretutindeni, la toate fapturile, acel Nume dumnezeiesc al Sau, fara a fi împlinit de vreo adaugare (caci deplinatatea nu primeste vreo micsorare), ci împlinind locurile pustii pentru ca Numele Sau sa fie minunat în toata lumea. Asadar, revarsarea Numelui Sau semnifica un fel de belsug abundent de haruri si o abundenta de bunuri ceresti, fiindca tot ceea ce este revarsat curge din abundenta”.
Între timp, Fericitul Augustin (354-430), spune în epistola sa catre Proba ca primise vesti potrivit carora monahii si pustnicii din desertul egiptean „rostesc rugaciuni foarte frecvent însa acestea sunt foarte scurte”. Aproape cu siguranta, una dintre aceste scurte rugaciuni era Rugaciunea lui Iisus, asa cum o stim astazi.
Rugaciunea lui Iisus, asadar, pare sa fi aparut din încrederea profunda a primilor crestini în puterea sfântului nume al lui Dumnezeu care si-a gasit calea în practica monahala de a rosti rugaciuni scurte în decursul unei zile.
Rugaciunea nascuta din gingasie
Desertul Sinai este un loc aspru, arid, care cu greu poate fi socotit un mediu ce poate rodi sentimente de afectiune. Totusi, Arhimandritul ortodox Lev Gillet (1893-1980), scriind despre spiritualitatea monahilor Manastirii Sfânta Ecaterina din secolul al V-lea, descrie viata lor religioasa ca fiind „patrunsa de gingasie”. Si care este izvorul acestor sentimente de bunatate? Evlavia monahilor pentru numele lui Iisus. Ioan, un monah din secolul al VI-lea, care a trait în Gaza din Palestina (mai bine cunoscut pentru prietenia si corespondenta cu prietenul sau monah, Varsanufie), marturiseste încrederea pe care monahii din Sinai o aveau în numele lui Iisus, atunci când scrie ca marii sfinti pot lupta împotriva diavolului si ispitelor sale, însa „cei care sunt slabi nu pot decât sa caute adapost în numele lui Iisus”.
În timpul calatoriilor noastre, Parintele Ioan si cu mine am auzit monahi referindu-se la „tacere”, „atentie” si „trezvie” ca fiind esentiale pentru linistirea patimilor si izgonirea gândurilor zilnice care raspândesc mintea pentru a fi mai aproape de Dumnezeu. „În aceasta liniste”, spune în Filocalie Isihie al Ierusalimului, cunoscut, de asemenea, ca Isihie Presbiterul (un monah si preot din secolul al V-lea), „inima inspira si Îl cheama, neîncetat si fara oprire, numai pe Iisus Hristos, Care este Fiul lui Dumnezeu, si El Însusi Dumnezeu”. Daca aceasta afirmatie va aduce aminte de ceea ce ati aflat deja despre dorinta monahilor de a spune neîncetat Rugaciunea lui Iisus, atunci nu va va surprinde faptul ca Isihie este primul autor atestat în documente care se refera explicit la Rugaciunea lui Iisus. El spune: „Prin staruinta în Rugaciunea lui Iisus… intelectul, eliberat de orice imagine, se bucura de o deplina liniste”.
Cu totii dorim sa avem pacea inimii si a mintii, iar atunci când Iisus potoleste durerea si racoreste o inima tulburata, cel care a fost astfel binecuvântat simte o atât de mare bucurie si recunostinta încât va dori ca niciodata sa nu fie despartit de Hristos. „Doar Iisus Hristos, Cel ce uneste ceea ce este separat si nimeni altcineva”, ne încredinteaza Isihie, „poate darui inimii tale o trainica pace de la patimile tale”.
O schimbare si o desteptare
Sfântul monah Grigorie Sinaitul a fost cel care a redesteptat practica Rugaciunii lui Iisus în manastirile si sihastriile Muntelui Athos. Nu a fost usor: atunci când a sosit în Sfântul Munte, în jurul anului 1300, el nu a gasit decât numai trei monahi – Isaia, Cornelie si Macarie – care se nevoiau cu rugaciunea contemplativa. Cu toate acestea, datorita lui Grigorie si acestor trei monahi contemplativi, Rugaciunea lui Iisus a prins radacini în Athos si, începând de atunci, monahii din Sfântul Munte au raspândit Rugaciunea în toata lumea ortodoxa.
Motivul pentru care Manastirea Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai si-a pierdut influenta în raspândirea acestei practici este dificil de identificat însa, cel mai probabil, izolarea fizica a manastirii a avut si ea un rol. Pe la sfârsitul secolului al XIII-lea, Peninsula Sinai si toata Tara Sfânta se aflau deja sub ocupatie musulmana – ultimii cruciati fiind alungati din regiune în 1291. Pelerinii care doreau sa viziteze Sfânta Ecaterina, ca de altfel si monahii din acea manastire care doreau sa calatoreasca peste granite la alte manastiri, trebuiau sa ia în considerare riscurile unei astfel de calatorii. Daca cineva era capturat pe drum de banditi sau negustori de sclavi, acela nu avea sa-si mai revada vreodata caminul. si, prin urmare, monahii Manastirii Sfânta Ecaterina s-au gasit ei însisi în multe privinte separati de lumea crestina.
Între timp, în Muntele Athos, Sfântul Grigorie facea cunoscuta comunitatii monahale athonite o noua forma de rugaciune mistica. Avem tendinta de a considera misticismul ca fiind ceva din alta lume, un lucru potrivit marilor sfinti, însa nu si oamenilor obisnuiti. Grigorie ar fi pus la îndoiala aceasta afirmatie. El considera ca experientele mistice sunt dreptul din nastere al tuturor crestinilor, un dar al Duhului Sfânt revarsat la botez, dar care zace în stare de asteptare pâna în momentul în care ceva îl desteapta. Dorinta de a fi mai aproape de Dumnezeu, a trai o viata mai putin lumeasca, va destepta darul mistic, si practica Rugaciunii lui Iisus îl va ajuta de-a lungul drumului pe novice.
Grigorie a recunoscut ca este nevoie de practica pentru a reusi sa izgonesti toate distragerile si pentru a te centra cu totul pe unirea cu Hristos. El recomanda recitarea Rugaciunii lui Iisus la începutul zilei, sezând (pentru a fi mai convenabil) si tinând capul aplecat pentru a feri ochii sa caute lucruri intersante sau care distrag. El sfatuia ca rugaciunea sa fie rostita domol, concentrându-ne pe semnificatia fiecarui cuvânt. Cu timpul, crestinul va putea spune împreuna cu Sfântul Pavel: „Nu eu mai traiesc, ci Hristos traieste în mine” (Galateni 2, 20).
Iisus Hristos si Fecioara Maria
Unul dintre pustnicii pe care Grigorie i-a întâlnit în Athos este Sfântul Maxim din Capsocalivia († 1365). Despre acesta se dusese pretutindeni faima ca putea citi inimile, putea dezvalui celor care veneau la el cele mai adânci taine si pacatele pe care se temeau sa le marturiseasca. Atât de multi pelerini se straduiau sa ajunga în îndepartatul Munte Athos si apoi în salbaticia unde se afla coliba lui Maxim, încât el a socotit de cuviinta sa se retraga din nou si din nou, tot mai adânc în padure, pentru a regasi singuratatea pe care o cauta. De fiecare data când se muta el îsi ardea vechea coliba, de aici primindu-si supranumele – Kapsokalyvia înseamna în greaca „coliba arsa”. Dar nu era vreun loc în care Maxim sa se poata ascunde. Întotdeauna pelerinii îl gaseau. Au reusit sa ajunga la el chiar si trimisii împaratilor bizantini Ioan IV Cantacuzino si Ioan V Paleologul, care au cerut si ei sfatul sfântului.
Sfântul Grigorie l-a vizitat, de asemenea, pe Sfântul Maxim si probabil, Grigorie fiind la rândul sau monah, Maxim nu s-a suparat. Sfântul Maxim Cavsocalivitul rostea si el Rugaciunea lui Iisus însa o dusese într-o noua directie: stând înaintea icoanei Sfintei Fecioare Maria, el repeta o rugaciune în care invoca numele lui Iisus si al Mariei. Nu stim ce zicea în rugaciunea sa; probabil ca era o alcatuire proprie. Ceea ce facea Maxim era deosebit.
Pe tarâmurile slave
Cam în aceeasi perioada în care Grigorie reînsufletea practica Rugaciunii lui Iisus, iar Maxim introducea o variatie personala la formula clasica, Sfântul Calist al II-lea, Patriarhul Constantinopolului, scria un manual pentru ortodocsii crestini care facea din Rugaciunea lui Iisus centrul vietii lor duhovnicesti. Cunoscuta prin numele aparte de Centurii, cartea lui Calist era menita monahilor, însa Arhimandritul Lev Gillet, care s-a adâncit în aceasta lucrare aproape uitata în secolul al XX-lea, a socotit ca, prin anumite adaptari, orice crestin ar putea urma si s-ar putea folosi de manualul Sfântului Calist.
Întrebuintând metoda lui Calist ca punct de plecare, crestinul care tânjeste sa-si adânceasca viata duhovniceasca pune credinta în actiune prin fapte de milostenie: citese Sfintele Scripturi zilnic; participa la slujbele bisericesti; primese Sfânta Împartasnie cu vrednicie, evlavie si smerenie; face priveghere de toata noaptea la sfinte sarbatori importante precum Pastele si Craciunul; posteste cu legume, pâine si apa în fiecare zi de miercuri si vineri. Toate aceste fapte, spune Parintele Lev, sunt menite sa sprijine, sa întareasca actul principal: rostirea Rugaciunii lui Iisus pentru a-L iubi pe Iisus mai profund.
Între timp, din Muntele Athos, Rugaciunea lui Iisus se raspândea pe tarâmurile slave. Un monah rus din Athos, Sfântul Nil Sorsky (1433-1508), a învatat cum sa rosteasca aceasta rugaciune si atunci când s-a întors acasa, a introdus-o în manastirile de pe râul Volga. Un manual pentru instruirea novicilor redactat în Manastirea Sfânta Treime explica cum pot fi initiati în Rugaciunea lui Iisus. În Ucraina si Rusia a aparut obiceiul de a zice Rugaciunea lui Iisus, trecând cu degetele în acelasi timp peste nodurile sau margelele unei funii de rugaciune [metanier].
Înapoi în Sfântul Munte
În secolul al XVIII-lea era un monah care traia în Muntele Athos, pe nume Nicodim; avea sa devina cunoscut sub numele de Nicodim Aghioritul (cca 1749-1809). În perioada în care s-a nevoit în Sfântul Munte si-a instruit ucenicii sa foloseasca o tehnica de rugaciune prin care, credea el, intelectul poate fi adus în inima.
Acestea sunt învataturile Sfântului Nicodim catre calugari: în fiecare seara gaseste un loc întunecat, linistit unde sa nu fii tulburat timp de o ora. Asezat pe un scaun, apleaca-ti capul pâna ce barba se odihneste pe piept. Înainte de a începe sa te rogi, tine-ti respiratia putin; apoi, cu o voce slaba începe sa rostesti Rugaciunea lui Iisus. Nu lasa ca mintea sa colinde sau sa fie distrasa, ci pastreaz-o acordata la cuvintele rugaciunii pâna ce rugaciunea devine centrul mintii, al inimii si al sufletului. „Pune în miscare vointa sufletului”, spune Nicodim. „Sufletul trebuie sa zica aceasta rugaciune cu toata vointa sa, cu toata taria sa si cu toata iubirea sa”. Desigur, acesta era un sfat adresat monahilor novici. Pe când ne aflam în Athos, colegii mei si cu mine – crestini mireni – am fost avertizati de mai multi monahi si preoti sa nu ne plecam capul si sa nu ne tinem respiratia fara îndrumare; acest fel de a rosti Rugaciunea lui Iisus, ne-au spus ei, necesita îndrumare din partea unui povatuitor duhovnicesc si nu ar trebui sa o spunem de capul nostru.
Scopul monahilor care practicau – si care înca practica – Rugaciunea lui Iisus în acest chip este de a se separa de tot ceea ce este lumesc: confort, faima, succes, avere, ambitie, casatorie, familie. O rostire disciplinata a Rugaciunii lui Iisus usureaza lepadarea de aceste lucruri. Însa ce se întâmpla cu aceia dintre noi care traim în lume si care nu putem renunta la îndatoririle noastre? Pentru noi, Rugaciunea lui Iisus ne poate feri de a deveni prea atasati de lucrurile lumii, de la a face idoli din cariera, salariul, masina noastra si alte simboluri ale statutului nostru social. Practica Rugaciunii lui Iisus ne usureaza detasarea de dorintele si nelinistile lumii care ne pot distrage de la adâncirea vietii noastre duhovnicesti. Aceasta vrea sa spuna Sfântul episcop rus din secolul al XIX-lea, Teofan Govorov (Zavorâtul, 1815-1894), atunci când scrie: „Scopul practicii (Rugaciunii lui Iisus) consta în dobândirea obiceiului de a pastra mintea în trezvie înlauntrul inimii”. Catre aceasta putem aspira cu totii, prin harul lui Dumnezeu si folosindu-ne de Rugaciunea lui Iisus.
Pelerinul rus
În Rusia secolului al XIX-lea, Rugaciunea lui Iisus a inspirat scrierea unei carti care va deveni un titlu clasic al literaturii mistice, Pelerinul rus. Cartea în sine este un fel de taina: este scrisa la persoana întâi însa nimeni nu stie daca este o lucrare de fictiune sau chiar o relatare autobiografica despre un mistic ratacitor ce devine un rugator iscusit al Rugaciunii lui Iisus. Pelerinul ne spune cum un staret l-a învatat sa se roage neîncetat cu Rugaciunea lui Iisus, cum aceasta i-a transformat viata si l-a ajutat sa îndure orice necaz sau patimire.
Cea mai interesanta parte a cartii este cea în care pelerinul descrie ce traieste el atunci când se roaga:
Uneori (atunci când zice Rugaciunea lui Iisus), inima mea parea de parca revarsa de bucurie, atât de usoara era, atât de plina de libertate si de alinare. Uneori simteam iubire pentru Iisus Hristos si toate fapturile lui Dumnezeu… Uneori, prin chemarea numelui lui Iisus, eram covârsit de fericire si de atunci am înteles întelesul acestor cuvinte: „Împaratia lui Dumnezeu este înauntrul vostru”.
Rugaciunea lui Iisus si Pelerinul rus joaca un rol important în romanul lui J.D. Salinger, Franny si Zooey. Franny, o studenta aflata în toiul unei crize existentiale, citeste Pelerinul rus si încearca sa se roage fara încetare. În timpul prânzului cu prietenul sau ea încearca sa-i explice ce face însa el nu o aude; el este captivat de masa sa, de meciul de fotbal la care va participa dupa prânz, de petrecerea de dupa joc. Când prânzul se sfârseste prietenul iese afara sa cheme un taxi. Franny ramâne la masa recitând fara oprire Rugaciunea lui Iisus. Ea descoperise un margaritar de mare pret în timp ce mintea prietenului ei este axata în întregime pe gasirea unui taxi.
Multumita în mare parte Pelerinului rus, care a fost tradusa în multe limbi, Rugaciunea lui Iisus a devenit cunoscuta în Europa Apuseana si în Statele Unite, unde o mâna de catolici si protestanti au încercat sa o practice. Autoarea engleza Evelyn Underhill (1875-1941), care a fost deosebit de interesata de domeniul misticismului, a îmbratisat Rugaciunea lui Iisus: „Acest mestesug este atât de simplu”, scrie ea, „încât poate fi întrebuintat de cel mai umil dintre credinciosi si totusi atât de puternic, încât îi poate introduce pe cei care o rostesc cu credinciosie în cele mai adânci taine ale vietii contemplative”. În mod curios totusi Rugaciunea lui Iisus este înca în mare necunoscuta si nu foarte mult practicata în Apus. Nadajduim ca aceasta carte va ajuta ca Rugaciunea lui Iisus sa devina cunoscuta si iubita în toata lumea apuseana.
Lasa rugaciunea sa-si faca lucrarea
În 1963, un monah ortodox pe care l-am mentionat anterior în acest capitol, Arhimandritul Lev Gillet, a publicat ceea ce trebuie sa fie cea mai buna lucrare moderna despre Rugaciunea lui Iisus, intitulata simplu The Jesus Prayer (Rugaciunea lui Iisus). Parintele Lev a fost initial un catolic francez evlavios care a îmbratisat monahismul benedectin. Student în crestinismul rasaritean, Parintele a explorat Ortodoxia si în cele din urma s-a convertit, devenind crestin ortodox.
Printre prietenii lui Gillet se numarau catolici, anglicani, calvinisti, penticostali si quakeri si pe toti îi îndemna sa rosteasca Rugaciunea lui Iisus. Nu ar fi ceva exagerat daca am afirma ca Parintele Lev a facut din a aduce Rugaciunea lui Iisus în bisericile Apusului o misiune personala.
În cartea sa, Parintele Lev insista ca nu sunt necesare pregatiri elaborate pentru a începe rostirea acestei rugaciuni, potoleste-ti mintea neobosita, cere ajutorul Duhului Sfânt si apoi începe sa repeti rugaciunea. Singurul sau avertisment este simplu: nu încerca sa te fortezi sa ai o experienta „mistica” sau sa îti provoci o stare emotionala falsa. Lasa rugaciunea sa lucreze singura. „Începând sa rostesti numele lui Iisus cu evlavie fierbinte”, scrie el, „tot ceea ce trebuie sa facem este sa ne atasam de el, sa ne agatam de el si sa îl repetam domol, usor si în tacere”.
Nu te grabi în repetarea rugaciunii, îndeamna Parintele Lev. Si nu o zi prea repede. Daca obosesti nu te mai ruga. Dar chiar si atunci când nu te rogi, indiferent de orice altceva faci, încearca sa fii atent la dorinta de a ramâne întotdeauna în prezenta lui Iisus. Sfânta Scriptura caracterizeaza aceasta stare astfel: „Dormeam, dar inima-mi veghea” (Cântarea Cântarilor 5, 2).
Care sunt urmarile rostirii neîncetate a numelui lui Iisus? Parintele Lev ne încredinteaza: „Numele lui Iisus este un mijloc concret si puternic de a-i transfigura pe oameni în realitatea lor cea mai profunda si dumnezeiasca”. El ne îndeamna sa spunem rugaciunea în tacere în timp ce mergem la serviciu, în timp ce mergem pe strada, chemând numele lui Iisus peste fiecare om pe care îl vedem si încercând mereu sa ne purtam într-un mod care sa sugereze oamenilor din jurul nostru ca noi încercam sa traim pentru Hristos.
Pelerinajul pe care l-am facut împreuna cu Parintele John, cautarea noastra de a afla tainele Rugaciunii lui Iisus, a fost calauzita de toti acesti barbati si femei sfinte care au experiat puterea duhovniceasca, de viata schimbatoare a rugaciunii. Scrierile lor despre Rugaciunea lui Iisus au fost manuale mistice care ne-au îngaduit sa pasim pe urmele sfintilor.
Sursa: Norris J. Chumley, Tainele Rugaciunii lui Iisus.
Sfântul Nil, spune, foarte frumos: ,,Rugaciunea este bucurie si multumire adusa Lui Dumnezeu”. Vrei sa afli daca rugaciunea ta este adevarata si smerita? Observa: Ai aflat liniste, sufletul tau este bucuros? ,,Când, cufundat fiind cu totul în rugaciune, vei simti o bucurie mai mare decât orice altceva, atunci, într-adevar, ai aflat rugaciunea adevarata”.
Rugaciunea, înainte de toate, este bucurie. Însa, nu putem dobândi aceasta bucurie daca nu ducem lupta cea buna împotriva pacatului, împotriva patimilor. Aceasta lupta trebuie dusa cu bucurie, nimic nu trebuie sa ne întristeze, de vreme ce viata noastra întreaga o am închinat Lui Hristos Domnul. Însa, lupta este absolut necesara, pentru ca viata noastra sa aiba binecuvântarea Lui Dumnezeu. Daca vrem sa reusim acest lucru, sa nu pastram înlauntrul nostru nici cea mai mica amaraciune împotriva semenului nostru, sa nu ne amestecam în viata nimanui, sa nu constrângem pe nimeni, sa nu suparam si sa nu ranim pe nimeni, si nici sa ne suparam din pricina celorlalti. – Emilian Simonpetritul
Când mintea noastra se ocupa cu cuvintele rugaciunii, se bucura. Îmi amintesc despre Parintele Efrem Katunakiotul ca-mi spunea: „Primul rod al rugaciunii este bucuria”. Si, într-adevar, este bucuria. De aceea de multe ori omului i se da drept rod al rugaciunii cu lacrimi, o bucurie negraita. Aceasta este rod al rugaciunii. De aceea trebuie sa ia aminte omul sa tina poruncile, ca sa poata cu inima curata sa primeasca acest rod al rugaciunii.
Când mintea e luminata si începe sa patrunda Harul si comunica cu Harul, atunci nu se odihneste daca se ocupa cu cele ale lumii acesteia. Nu se odihneste daca se ocupa cu cele trecatoare si zadarnice, cu lucruri lipsite de importanta. Se scârbeste ca atunci când vede un cadavru si-si spune: „vai, sa fug ca sa nu simt duhoarea”. La fel si mintea cea plina de har. De aceea este necesar sa rostim Rugaciunea. De aceea se impune. De aceea suntem datori sa ne rugam cu Rugaciunea inimii. Si fericit monahul care nu pierde vremea si rosteste mereu Rugaciunea. – Efrem Vatopedinul
