În anii ’80, savantul Scipio Dumitrascu, doctor în speologie, si ofiterul de securitate Hermes Mihalcea (specialist în fenomene paranormale, scolit la Moscova), precum si alti câtiva oameni de stiinta explorau salina de la Slanic. Dintr-o data, Scipio a simtit ca-si pierde pamântul de sub picioare si a cazut printr-o crapatura dintre peretele pesterii si podea. Nemaigasindu-si prietenul, Hermes a raportat incidentul si imediat a sosit în zona o echipa condusa de colonelul Grisa Koniacov, detasat de KGB în România. Totusi, speologul n-a mai fost gasit, iar zona a fost închisa pentru o vreme publicului larg.
Câteva saptamâni mai târziu, Scipio a reaparut, fiind vazut pentru prima oara la bufetul Garii Obor din… Bucuresti, unde bea nestingherit votca alaturi de târgoveti, povestea vrute si nevrute si cânta arii din opere celebre. Nu arata mai rau în urma accidentului, ba din contra, parca întinerise si pofta de viata-i crescuse.
La interogatoriul care a urmat, savantul a oferit o poveste bizara. Dupa ce a alunecat prin acea deschizatura, s-a rostogolit într-o prapastie adânca, unde s-a gasit înconjurat de o bezna deplina, cu picioarele prinse între stânci. A încercat sa strige, dar auzea înapoi alte voci, care îl chemau pe nume: „Brusc, am vazut o scânteie si apoi s-a facut bezna. Eram în imponderabilitate, de parca ma agatasem de o lustra… Urlam dupa ajutor si o voce îmi raspundea: «Scipio! Scipio!» La cât de panicat am fost, am raspuns: «Da!… Daaa!…» La un moment dat, satul, am zis: «Ce, ba, v-ati dilit?» S-a facut liniste si am crezut ca sunt pierdut”. Omul nu stia cât timp petrecuse prins în zona sufocanta.
Securistul Hermes tocmai primise cadou de la niste colegi de breasla detasati în America de Sud o specie ciudata de animal, între câine si sobolan, un simpatic capybara, care avea un dar fantastic al mirosului. Adus la fata locului si pus sa adulmece, animalul n-a dat însa niciun semn ca ar fi descoperit vreo urma. Taifasuri
Teoria sustine ca Pamantul nu este o sfera solida, ci este gol in interior, iar deschiderile catre lumea interioara sunt polii. Aceste “porti” au fost multiplicate in timp, ca urmare a diversitatii geografice, prin urmare, polilor li s-au adaugat pesterile din jungla sud-americana, muntele Meltpego Punson din Tibet, Stonehenge, Anglia sau Muntele Shastra din California. In prezent, aceasta teorie a trecut de pragul in care este descrisa drept sursa unei mari intelepciuni, poate si pentru ca oamenii moderni nu mai doresc sa creada in vise, ci vor sa atinga, sa vada si, mai ales, sa afle exact ce beneficiu le poate aduce orice noua descoperire, cantarita din punct de vedere material. Faptul ca vechimea teoriei Pamantului Gol contrasteaza cu lipsa unor informatii concrete in legatura cu acest subiect, i-a facut pe foarte multi sa speculeze ca aceasta este de fapt sursa celui mai mare secret guvernamental existent. Ramanand in aceeasi sfera, conspiratia a fost pusa in legatura directa cu altele, printre care cea a rasei ariene care continua sa se dezvolte si cea a mortii inscenate a lui Hitler, care traieste bine-sanatos in adancurile Pamantului.
In Occident, ideea a prins aripi in anul 1628, cand Edmund Halley marturisea: “Eu cred ca Pamantul e constituit din sfere concentrice, ca o cutie de puzzle chinezeasca. Aceste sfere sustin viata si sunt imbaiate intr-o lumina eterna”. In opinia lui, aurora boreala era cauzata de gazul care scapa din interior prin crusta subtire. Pornind de la Haley, John Simms a dezvoltat in jurul anului 1800 noile teorii ale golului. “Haley avea dreptate in legatura cu sferele concentrice, dar nu a mentionat deschiderile de la poli. Oceanul curge din si inspre aceste deschideri si nu este nicio indoiala ca exista, de asemenea, locuitori in interiorul Pamantului.” descopera