Miracolul începea totdeauna cu spatiul acela nesfârsit. O întindere uriasa si mirifica de pe apa Neajlovului, pe care o descopeream mereu cu o nesatioasa surprindere. Un amalgam de gârle, dealuri, flori si cai, alergând liberi, prin stufarisul înalt. Mie, copilului crescut la oras, de cum scapam din strânsoarea Bucurestiului si ajungeam la tara, în Vlasca, mi se parea ca intru brusc într-o fanta deschisa, într-un vis înnebunitor. Pâna si vara îmi parea pe atunci nesfârsita. La fel cum era si spatiul acela pe care îl colindam an de an, cu febrilitate, în fiece zi, pâna seara, târziu. Fericit si de nestrunit. Eram în tinutul norocos al copilariei mele. În Vlasca, cum îi spunea cu obstinatie bunicul meu, Vlasca, si nu Giurgiu, cu numele din vechime, si cum m-a învatat si pe mine sa-i spun. Si chiar daca astazi amintirile de atunci încep parca sa pâlpâie, tot mai tremuratoare si nesigure, totusi, copilaria pe care am trait-o acolo, în Vlasca magica, mi-a însemnat viata definitiv. Cu o pecete curata si indestructibila.
El se apropia încet de mine, înotând nestiut pe sub ape. Începuse ziua cea mare a crapilor, ziua care strângea tot satul. Si cu ea, înca o vara incandescenta pentru mine, copilul ratacit si fermecat de pe Neajlov… În satul acela, bunicul ma lua cu el si stateam totdeauna la fratele lui. Sapte frati avea bunicul în sat si fiecare traia în câte o casa singura, pe-un deal. Ca într-o poveste. Casa unchiului Radu era si ea catarata ca o cetate, cu ziduri de livezi si de ape. Pe dealul ala am dus eu cele mai aprige batalii din viata mea, cu turcii, asa cum le luam din cartile de istorie. Si dupa ce terminam cu turcii, urma gârla de la poalele dealului. Gârla cea mare, plina-ochi de crapi. Mai întâi, luam la rând toate cosurile de prins peste, împletite cu mestesug din nuiele de rachita, si care pluteau, fiecare cu câte un bot de mamaliga înauntru, drept momeala. Daca intra în ele vreun crapcean, nu mai putea iesi. Iar eu înotam ca o zvârluga (asta stiam de la Bucuresti), asa ca nu-mi era greu sa le cotrobai pe toate, cât era gârla de mare, si sa le stric rostul: ba le luam momeala, ba eliberam crapcenii ramasi captivi si zbatându-se înauntru… Tot satul venea cu jalba în protap la bunicul, dar el ma ocrotea mândru. “Lasa-l, ma fratie, lasa-l sa se încure, ca acu’ e vremea lui!”. Deseori ma tineam pe malul gârlei dupa Marinica, baiatul unchiului, care vâna crapi cu ostia. Ostia asta era un trident cu care Marinica harpona crapii sub apa. Problema era ca el îi vedea acolo unde eu nu vedeam nimic. formula as