Parintele Arsenie a jucat un rol de prima marime în familia noastra. Eu am crescut cu mitul lui, cu povestirile minunate ale parintilor despre sfintia sa. La noi în zona, toata lumea vorbea despre el ca de un sfânt. Desigur, numai în soapta, pentru ca deja era un subiect tabu. Dar, foarte important de retinut, niciunul dintre oamenii care l-au cunoscut nu vorbea despre el la modul senzationalist, cum se face acum, transformându-l pe Parintele Arsenie într-un fachir si într-un agent de vânzari. Ei aveau bun-simt si îl tratau ca pe o autoritate spirituala, ca pe un îndrumator duhovnicesc deosebit, care le-a citit sufletele si le cunostea vietile si care le-a fost de mare, mare ajutor. Aceasta atitudine ne-a fost transmisa si noua, copiilor. Asa încât, eu, unul, am vrut sa-l cunosc. Pe la mijlocul anilor ’60, am început sa merg la Parintele Arsenie, care picta biserica de la Draganescu, si am continuat sa-l frecventez pâna în 1975. Nu am fost foarte des la el si aveam naivitatea sa cred ca, de fiecare data când îl întâlneam, eram necunoscut pentru sfintia sa. În aceste întâlniri, eu cautam sa-mi lamuresc anumite framântari, sa cer sfat, dar eram cumva si pe o pozitie de fronda, caci voiam sa verific autenticitatea legendei.
– Ce simteati dupa câte o vizita la Parintele Arsenie Boca?
– O bucurie nemaipomenita, parca nepamânteana. Pentru ca aveam o mare asteptare sa-l întâlnesc si era extraordinar când se întâmpla. Era foarte bogat înlauntrul sau si ne dadea cu generozitate din aceasta bogatie sufleteasca. Întâlnirile aveau loc la biserica Draganescu. Venea multa lume din Transilvania. Vinerea aveam consemn ca îl gasim. Si am învatat sa astept pâna pleaca toti oamenii. Se facea ora 3, 4 dupa-amiaza, Parintele mergea sa manânce si apoi se întorcea la lucru. Ei, atunci biserica era goala si acela era momentul meu.
– Parintele Arsenie Boca era un om frumos, nu numai sufleteste, ci si fizic. Impresiona prin chipul si alura sa. Era, de asemenea, un iubitor de frumos: picta, se îmbraca în rasa alba, încinsa cu o curea lata de piele… Pe de alta parte, toti cei care l-au cunoscut ni-l descriu ca pe un duhovnic aspru, cu o exprimare aproape brutala pe alocuri. Daca este adevarat, cum transmitea el frumosul celor care îl cautau?
– Parintele Arsenie era un preot dur, fara îndoiala, dar asta numai pentru a grabi îndreptarea celor care îi cereau ajutorul si pentru a pune o distanta între el si cei care navaleau asupra-i. Prezenta lui era coplesitoare, si oamenii care intrau în contact cu el i se supuneau imediat. Ce relatie poti stabili cu oamenii care se agata de tine? Daca îi lasi, se fac ciorchine pe tine si nu mai poti avea niciun dialog si sa faci nicio miscare. Si-atunci, impunea un spatiu între el si ceilalti, care sa îi oblige pe credinciosi sa exprime rapid ce vor si sa-l asculte cu luare aminte. Cu alte cuvinte: nu te lipi de mine ca sa încerci sa iei, în mod magic, din puterea mea. Asculta-ma si vei gasi puterea în tine. De pilda, te întreba, pe un ton ferm, poate chiar rastit: “De ce-ai venit?”. E o întrebare care, pusa asa, pe unii îi intimida, dar pe altii îi forta sa fie concisi, clari, la obiect, sa-si spuna pasul si sa primeasca povata repede. Era o buna metoda, si pentru ca nu s-ar fi putut lungi toata ziua, cu 50-60 de insi, câti veneau odata la el. Vedeti, oamenii, când merg la duhovnic, merg ca la cineva caruia sa-i plânga pe umeri, fara sa constientizeze ca asta nu-i va ajuta prea mult. Or, Parintele Arsenie avea leacul si te provoca sa-i spui ce te doare, numai ca sa constientizezi si tu unde esti si sa te hotarasti ce vrei. Nu însemna ca ramânea la tonul initial. Eu cred ca felul în care proceda tinea de o extraordinara pedagogie. formula as